Comentariul 9: Despre natura lipsită de scrupule a Partidului Comunist Chinez

Arestarea unor practicanţi Falun Gong care fac apel în Piaţa Tiananmen, 11 mai 2000.
Arestarea unor practicanţi Falun Gong care fac apel în Piaţa Tiananmen, 11 mai 2000. (AFP / Getty Images)

Cuvânt înainte


Deşi a făcut multe promisiuni, de peste un secol, mişcarea comunistă n-a adus omenirii decât război, sărăcie, violenţă şi dictatură. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a partidelor comuniste est-europene, această dramă dezastruoasă şi absurdă a intrat, la sfârşitul secolului trecut, în ultima sa fază. Nimeni, de la cetăţeanul obişnuit până la Secretarul General al Partidului Comunist, nu mai crede în miturile comunismului.

Regimul Comunist Chinez n-a luat naştere nici datorită vreunui „mandat divin”[1] şi nici prin alegeri democratice. Cu ideologia distrusă, legitimitatea stăpânirii sale se înfruntă astăzi cu o provocare fără precedent.

Partidul Comunist Chinez (PCC) nu vrea să se supună curentului istoriei şi să părăsească scena. Foloseşte metodele barbare exersate de-a lungul decadelor de campanii politice, pornindu-şi din nou lupta frenetică pentru legitimitate şi pentru reînvierea mandatului său defunct.

Politica de reformă şi deschidere a PCC ascunde o intenţie disperată de menţinere a conducerii totalitare. Realizările economice obţinute prin munca grea a poporului chinez în ultimii 20 ani n-au convins PCC să renunţe la topor. PCC a deturnat aceste realizări pentru a-şi valida guvernarea, comportamentul său constant neprincipial devenind astfel chiar mai înşelător. Cel mai înfricoşător lucru este că PCC va face orice pentru a distruge fundaţia morală a întregii naţiuni, încercând transformarea fiecărui chinez într-un şarlatan mai mare sau mai mic, în intenţia de a crea un mediu favorabil unde PCC „să avanseze cu timpul”.

În momentul istoric de astăzi este foarte important să înţelegem clar de ce PCC se comportă ca o adunătură de ticăloşi şi să-i expunem natura criminală, încât naţiunea chineză să poată obţine pace şi stabilitate durabile, să intre cât de curând posibil într-o eră lipsită de PCC şi să-şi construiască un viitor.

I. Natura malefică a PCC nu s-a schimbat niciodată


Cui foloseşte reformarea PCC?

De-a lungul istoriei, de fiecare dată când PCC a întâmpinat crize a părut că se va îndrepta, ispitind astfel oamenii să-şi facă iluzii în ceea ce-l priveşte. Fără excepţie, iluziile au fost întotdeauna deşarte. Astăzi PCC urmăreşte beneficii pe termen scurt, iar pentru a realiza acest lucru regizează un show de prosperitate economică – determinându-i din nou pe oameni să-şi facă iluzii. Însă conflictele fundamentale dintre interesul PCC şi cel al poporului fac ca această falsă prosperitate să nu dureze. „Reforma” pe care a promis-o PCC are un singur scop: să-i menţină dominaţia. Este o reformă neconvingătoare, o schimbare la suprafaţă, nu şi în profunzime. Sub dezvoltarea sa asimetrică se află o mare criză socială. Când criza va izbucni, poporul va suferi din nou.

După schimbarea conducerii sale, PCC este guvernat de oameni care n-au avut vreun rol în revoluţia comunistă, aşa că PCC are din ce în ce mai puţin prestigiu în faţa naţiunii. Aflat într-o criză de legitimitate, PCC trebuie să-şi protejeze tot mai mult interesele pentru a-şi menţine membrii. Natura PCC este egoistă şi lipsită de autocontrol; a spera că un asemenea partid se va dedica dezvoltării ţării în mod paşnic sunt visuri.

Haideţi să analizăm ce spune Cotidianul Poporului, purtătorul de cuvânt al PCC, într-un articol de pe prima pagină, la 12 iulie 2004: “Dialectica istoriei i-a învăţat pe membrii PCC următoarele: lucrurile care ar trebui schimbate, trebuie să se schimbe, altfel apare deteriorarea; cele care n-ar trebui schimbate, trebuie să rămână neschimbate, altfel apare autodistrugerea”.

Ce anume ar trebui să rămână neschimbat? Cotidianul Poporului explică mai departe: „Linia de bază a Partidului de ’un centru şi 2 puncte de bază’ trebuie să dureze solid încă 100 ani, fără nici o deviaţie”[2].

Oamenii nu înţeleg neapărat la ce se referă „centrul” şi cele 2 „puncte de bază”, dar toată lumea ştie că hotărârea spiritului comunist de a-şi menţine interesul major şi dictatura nu se schimbă niciodată. Comunismul a fost înfrânt global, şi este sortit să devină din ce în ce mai muribund. Însă cu cât un lucru devine mai corupt, cu atât devine mai distructiv în timpul luptei sale pe patul morţii. A discuta îmbunătăţiri democratice cu Partidul Comunist este ca şi cum i-ai cere tigrului să-şi dea pielea.

Ce s-ar face China fără Partidul Comunist?

Pentru că PCC degenerează, oamenii descoperă pe neaşteptate că de decenii, spectrul malefic al PCC, cu mijloacele lui viclene mereu schimbătoare, şi-a infiltrat elementele malefice în fiecare aspect al vieţii oamenilor obişnuiţi.

Când a murit Mao Zedong, mulţi chinezi au plâns amarnic în faţa portretului său şi s-au întrebat „Cum poate continua China fără preşedintele Mao?”. Ironic, douăzeci ani mai târziu, când lumea pune sub semnul întrebării legitimitatea politică a Partidului Comunist, PCC a răspândit o nouă campanie de propagandă, lansând din nou întrebarea „Ce s-ar face China fără Partidul Comunist?”

În realitate, controlul politic total al PCC ne-a marcat atât de adânc cultura şi modul de gândire încât chiar şi criteriul cu care judecăm PCC este creat de PCC. Dacă în trecut PCC a controlat oamenii infiltrându-i cu elementele sale, acum PCC a ajuns să recolteze ce a sădit, din moment ce lucrurile introduse în minţile oamenilor au fost digerate şi absorbite de toate celulele lor. Oamenii gândesc conform logicii PCC şi se pun pe ei înşişi în locul PCC atunci când judecă binele şi răul. Cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: „Dacă aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. În persecuţia Falun Gong, unii spun: „Dacă eu aş fi Jiang Zemin, şi eu aş elimina Falun Gong”. Cu privire la interzicerea libertăţii de expresie, unii spun: „Dacă eu aş fi PCC, aş face la fel”. Adevărul şi conştiinţa au dispărut, rămânând doar „logica” PCC. Aceasta a fost consecinţa metodelor extrem de urâte şi dure folosite de PCC. Cât timp PCC continuă să-şi introducă toxinele morale în minţile oamenilor, poate obţine energie pentru a se susţine în continuare.

„Ce ar face China fără PCC?” Acest mod de gândire se potriveşte perfect dorinţei PCC ca oamenii să judece conform logicii Partidului.

China a răzbit prin cei 5.000 ani de istorie fără PCC; nici o ţară din lume nu şi-ar opri dezvoltarea socială din cauza prăbuşirii unui anumit regim. Însă după decenii de dictatură a PCC, oamenii nu mai realizează acest fapt. Propaganda prelungită a PCC a antrenat oamenii să creadă că Partidul este mama lor. Politicile omniprezente ale PCC au făcut ca oamenii să leşine când îşi imaginează cum ar fi vieţile lor fără PCC.

China nu s-a prăbuşit fără Mao Zedong; s-ar prăbuşi China fără PCC!?

Care este sursa adevărată a tulburării?

Mulţi cunosc şi resping comportamentul machiavelic al PCC, multora li se face silă de luptele şi minciunile sale. Dar în acelaşi timp se tem de campaniile sale politice şi de tulburările produse de asemenea campanii, şi se tem de haosul care ar apare iarăşi în China. Aşa că atunci când PCC ameninţă cu „tulburarea”, oamenii cad într-o acceptare tăcută a conducerii PCC, simţindu-se neajutoraţi în faţa puterii despotice a PCC.

În realitate, cu cele câteva milioane de trupe şi poliţie, sursa reală de tulburare este chiar PCC. Oamenii simpli n-au nici dorinţa şi nici capacitatea de a iniţia tulburări. Numai regresivul PCC este atât de nesăbuit încât să aducă tulburări în ţară. „Stabilitatea este prima cerinţă” şi „Retezarea mugurilor tuturor elementelor instabile” – sunt lozinci care au devenit baza teoretică a PCC atunci când suprimă oamenii. Care este cea mai mare cauză de instabilitate în China? Nu este chiar PCC, care exercită tiranie? Nu este PCC cel care instigă la tulburare, şi care foloseşte apoi haosul creat pentru a constrânge populaţia? Acesta este un comportament comun al ticăloşilor.

II. Dezvoltarea economică este sacrificată de PCC

Asumarea meritului pentru realizările obţinute din greu de oameni

Motivul pentru care PCC îşi afirmă legitimitatea este dezvoltarea economică din ultimii 20 de ani. În realitate însă, o astfel de dezvoltare a fost obţinută treptat de poporul chinez după ce lanţurile PCC au fost uşor slăbite; prin urmare, nu este în nici un fel meritul PCC. Însă PCC pretinde că această dezvoltare economică este realizarea sa, şi le cere oamenilor recunoştinţă. PCC speră ca oamenii vor crede că un asemenea succes nu ar fi avut loc fără PCC, dar toţi ştim că multe ţări non-comuniste au manifestat o creştere economică mai rapidă cu mult timp în urmă.

Atunci când câştigă medalii olimpice de aur, atleţilor li se cere să mulţumească Partidului. Partidul nu ezită să folosească imaginea unei „mari naţiuni sportive” pentru a elogia conducerea. China a suferit mult în epidemia de SARS, dar Cotidianul Poporului a afirmat că virusul a fost înfrânt de China, „datorită teoriei de bază a Partidului, liniei sale de bază, principiului său de bază, şi experienţei sale de bază”. Lansarea navei spaţiale chineze Shenzhou-V a fost realizată de specialişti în ştiinţă şi tehnologie astronautică, dar PCC a folosit evenimentul pentru a demonstra că doar PCC poate duce poporul chinez în rândul ţărilor puternice din lume. Cât despre găzduirea de către China a Jocurilor Olimpice din 2008, care a fost în realitate o „ramură de măslin” cu care ţările vestice au încurajat China să-şi îmbunătăţească politica în privinţa drepturilor omului, PCC foloseşte acest lucru pentru a-şi lustrui pretenţiile de legitimitate şi îl foloseşte ca pretext pentru a zdrobi mai rău poporul chinez. „Marele potenţial de piaţă” al Chinei, care este căutat de investitorii străini, se naşte din puterea de consum a populaţiei de 1,3 miliarde. PCC uzurpă creditul dat pentru acest potenţial şi îl transformă într-o armă ascuţită, cu care constrânge societatea vestică să coopereze cu conducerea PCC.

PCC atribuie tot ce este rău „forţelor reacţionare” şi intenţiilor ascunse ale indivizilor, atribuind conducerii Partidului tot ceea ce este bun. PCC se va folosi de cea mai mică realizare pentru a-şi consolida legitimitatea. Chiar faptele rele pe care le comite PCC pot fi înfăţişate ca bune, şi folosite pentru a servi scopurilor sale. De exemplu, când adevărul despre răspândirea galopantă a SIDA în China n-a mai putut fi acoperit, PCC şi-a creat pe neaşteptate o nouă identitate. Şi-a mobilizat cu atenţie maşina de propagandă, folosind pe toată lumea - de la actori foarte cunoscuţi la secretari ai Partidului - pentru a face ca principalul vinovat, PCC, să apară ca o binecuvântare pentru pacienţi, ca un distrugător al SIDA, ca un duşman al bolii. În rezolvarea unei probleme de viaţă şi de moarte atât de serioase, tot ceea ce a putut gândi PCC a fost cum să folosească problema ivită pentru a se glorifica pe sine. Numai cineva de o ticăloşie imensă ca PCC poate fi capabil de comportamente atât de lipsite de scrupule ca preluarea agresivă sau vicleană a creditelor şi desconsiderarea totală a vieţii umane.

Dezavantaj economic cauzat de comportamentele lipsite de judecată

Lovindu-se de o serioasă criză de legitimitate, PCC a dus o politică de reforme şi de deschidere în anii ’80, pentru a-şi menţine conducerea. Nerăbdarea cu care a căutat succese rapide, a plasat China într-o poziţie dezavantajoasă numită de economişti „blestemul întârziatului”.

„Blestemul întârziatului” sau „avantajul întârziatului” se referă la faptul că ţările subdezvoltate care se dezvoltă mai târziu pot imita ţările dezvoltate în multe aspecte. Imitarea poate lua două forme: imitarea sistemului social, sau imitarea modelelor tehnologice şi industriale. Imitarea unui sistem social este de obicei dificilă, din moment ce o reformă de sistem pune în pericol interesele obscure ale unor grupuri sociale sau politice; astfel că ţările subdezvoltate sunt înclinate să imite numai tehnologiile ţărilor dezvoltate. Deşi imitarea modelului tehnologic poate genera creşteri economice pe termen scurt, poate ascunde multe riscuri şi poate determina chiar eşecul dezvoltării pe termen lung.

„Blestemul întârziatului” este o cale spre eşec, iar PCC urmat-o. De-a lungul ultimelor două decenii „imitarea tehnologiei” a dus în China la unele realizări de care PCC a profitat pentru a-şi consolida legitimitatea; dar a continuat să reziste reformei politice care i-ar submina interesele. Aşa că interesele pe termen lung ale naţiunii au fost sacrificate.

Un preţ dureros pentru dezvoltarea economică a PCC

În timp ce PCC se laudă mereu cu politica sa economică, în realitate economia Chinei de astăzi se situează, în lume, mai jos decât în timpul domniei lui Qianlong (1711-1799), în dinastia Qing. În perioada Qianlong, PIB-ul Chinei reprezenta 51% din totalul mondial. În anii de început, după ce Sun Yat-sen a fondat Republica Chineză (perioada Kuomintag sau KMT), PIB-ul Chinei reprezenta 27% din totalul mondial. Până în 1923, procentul a scăzut, dar era totuşi mai mult de 12%. În 1949, când PCC a luat controlul, era 5,7%, dar în 2003, PIB-ul Chinei era mai puţin de 4% din totalul mondial. Spre deosebire de căderea economică cantitativă din timpul perioadei KMT, care a fost cauzată de câteva decenii de război, declinul economic continuu din timpul guvernării PCC s-a manifestat în vremuri de pace.

Pentru a-şi legitima puterea, PCC a căutat succese rapide şi beneficii imediate. Reforma economică şchioapă pe care a lansat-o pentru a-şi apăra interesele a costat scump întreaga ţară. Creşterea economică rapidă din ultimii 20 ani este într-o mare măsură obţinută pe seama folosirii excesive, sau chiar a risipei, de resurse, şi a fost obţinută cu preţul distrugerii mediului înconjurător. O parte considerabilă din PIB-ul Chinei este obţinută prin sacrificarea şanselor generaţiilor viitoare. În 2003 China a contribuit cu mai puţin de 4% la economia mondială, dar consumul ei de oţel, ciment şi alte materiale a reprezentat o treime din totalul global de consum[3].

Din anii ‘80 până la sfârşitul anilor ‘90, deşerturile s-au mărit în China de la aprox. 1.000, la 2.460 de kilometri pătraţi. Terenul arabil pe cap de locuitor a scăzut şi el de la aprox. 2 mu în 1980 la 1.43 mu în 2003. Alocarea de suprafeţe de teren pentru dezvoltare a dus la o pierdere de 100 milioane de mu de teren arabil într-un interval de doar câţiva ani. Însă doar 43% din pământul confiscat este efectiv folosit. Cantitatea totală de apă risipită este de 43,95 miliarde tone, depăşind capacitatea mediului înconjurător cu 82 %. În cele şapte sisteme fluviale, 40,9% din apă nu este potabilă şi nu se poate folosi nici în zootehnie. 75% din lacuri au diferite grade de poluare, fiind distruse în diverse grade[4]. Niciodată până acum conflictele dintre om şi natură în China n-au mai fost atât de intense. Nici China şi nici lumea nu poate înţelege o creştere atât de nesănătoasă. Înşelaţi de strălucirea superficială a clădirilor înalte şi a vilelor, oamenii nu sunt conştienţi de crizele ecologice iminente. Când va veni vremea ca natura să-şi ia revanşa, consecinţele vor fi dezastruoase pentru naţiunea chineză.

Spre deosebire de China, după abandonarea comunismului, Rusia a început reforme economice şi politice în acelaşi timp. După ce a trecut printr-o scurtă perioadă de agonie, a început o dezvoltare rapidă. Din 1999 în 2003 PIB-ul Rusiei a crescut cu 29,9%. Standardul de viaţă al oamenilor s-a îmbunătăţit semnificativ. Cercurile vestice de afaceri începuseră nu doar să discute despre „fenomenul economic al Rusiei”, ci să şi investească pe scară largă în Rusia, care devenise un nou punct de atracţie. Poziţia Rusiei pe lista celor mai atractive pieţe de investiţii s-a ridicat de la poziţia 17 în 2002 la poziţia 8 în 2003.

Chiar şi India, o ţară pe care chinezii o considerau lovită de sărăcie şi plină conflicte etnice, s-a bucurat de o dezvoltare rapidă, obţinând rate de creştere economică de 7-8% pe an, datorită reformelor sale economice din 1991. India are un sistem legal aproape complet, o economie de piaţă, un sistem financiar sănătos, un sistem democratic bine dezvoltat, o mentalitate publică stabilă. A fost recunoscută de comunitatea internaţională drept o ţară cu mare potenţial de dezvoltare.

În mod contrar, PCC porneşte numai reforme economice, fără să conducă reforme politice. Falsa aparenţă a unei economii care înfloreşte pe termen scurt a creat o iluzie a sistemului socialist şi a împiedicat „evoluţia naturală a sistemelor sociale”. Această reformă incompletă este cea care a cauzat creşterea dezechilibrului în societatea chineză şi a ascuţit conflictele sociale. Câştigurile financiare individuale nu sunt protejate în mod sistematic de un sistem legal şi constituţional stabil. Mai mult, în procesul privatizării proprietăţii de stat, deţinătorii puterii din PCC şi-au folosit poziţiile pentru a-şi umple buzunarele.

Înşelarea repetată a ţăranilor de către PCC

PCC s-a bizuit pe ţărani pentru a obţine puterea; la începuturile PCC, cei care locuiau la sate în zonele controlate de acesta, i-au dat tot ce au avut. Dar după ce PCC a obţinut puterea, ţăranii au fost sever discriminaţi.

După ce PCC şi-a consolidat guvernul, a dezvoltat un sistem foarte incorect: sistemul declarării domiciliului. Sistemul clasifică forţat oamenii în populaţii rurale şi non-rurale, creând o separare şi o poziţie neraţională în interiorul ţării. Ţăranii n-au asigurare medicală, n-au beneficii de şomaj, n-au pensii şi nu pot lua împrumuturi de la bănci. Devin astfel cea mai sărăcită clasă din China; în plus ei alcătuiesc clasa care suportă cele mai grele impozite. Ţăranii contribuie obligatoriu la un fond de economii, un fond de beneficii publice, un fond de conducere administrativă, o taxă pentru extra-educaţie, taxă pentru controlul naşterilor, taxă de organizare şi pregătire a miliţiei, taxă de construcţie a drumurilor şi o taxă de compensare a serviciilor militare. În afară de aceste taxe, ei sunt obligaţi să vândă către stat o parte din recoltă la un preţ mic şi să plătească taxa de agricultură, taxa de teren, taxa special locală pe produs şi taxa de măcelărie, în plus faţă de alte numeroase taxe. Populaţia urbană nu plăteşte aceste impozite şi taxe.

La începutul lui 2004, premierul Chinei, Wen Jiabao, a publicat „Documentul Nr. 1” care susţine că în China rurală se constată cea mai dificilă perioadă de la reforma economică din 1978. Venitul pentru cei mai mulţi ţărani a stagnat, sau chiar a scăzut. Ei au devenit mai săraci şi diferenţele faţă de venitul locuitorilor urbani au continuat să se lărgească.

Într-o fermă forestieră din estul provinciei Sichuan, autorităţile de nivel superior au acordat 500,000 yuani (aproximativ 60.500 US$) pentru un proiect de reîmpădurire. Conducerea fermei forestiere a băgat mai întâi 200.000 de yuani în buzunar, apoi a distribuit cei 300.000 de yuani rămaşi. Dar cum suma de bani s-a diminuat în urma trecerii prin fiecare nivel birocratic, pentru ţăranii locali care au executat lucrările de plantare a copacilor a rămas foarte puţin. Guvernul nu se îngrijorează că ţăranii vor refuza să lucreze la proiect din cauza finanţării neadecvate. Ţăranii sunt atât de sărăciţi încât ar lucra pentru foarte puţini bani. Acesta este şi motivul pentru care produsele făcute în China sunt atât de ieftine.

Utilizarea intereselor economice pentru a exercita presiune către ţările vestice

Mulţi cred că afacerile cu China vor ajuta guvernul chinez să promoveze drepturile omului, libertatea de expresie şi reforma democratică. După mai mult de 20 ani este clar că această presupunere este o iluzie. O comparaţie între principiile după care se desfăşoară afacerile în China şi în Occident oferă un exemplu simplu. Corectitudinea şi transparenţa firmelor vestice sunt înlocuite în China de relaţii personale, mită şi delapidare. Multe corporaţii occidentale au accelerat de fapt intensificarea corupţiei în China; unele companii chiar ajută PCC să ascundă încălcările drepturilor omului şi persecuţia poporului chinez.

PCC se comportă exact ca Mafia, jucându-şi cartea economică în faţa diplomaţiei străine. Contractul pentru cumpărarea de avioane de către China va fi semnat cu Franţa sau S.U.A. – depinde doar care ţară va păstra mai bine tăcerea asupra problemelor legate de drepturile omului. Mulţi afacerişti şi politicieni vestici sunt mânaţi şi controlaţi de profiturile economice din China. Unele companii de comunicaţii din America de Nord au furnizat Chinei produse specializate pentru blocarea internetului. Unele website-uri au fost de acord să se auto-cenzureze, filtrând informaţiile nedorite de PCC, pentru a putea obţine intrarea pe piaţa chineză.

Conform datelor Ministerului de Comerţ al Chinei, la sfârşitul lui aprilie 2004 China a primit un total de 990 miliarde USD, reprezentând investiţii străine din diverse contracte. Imensa „transfuzie de sânge”, de capital străin, către economia PCC, este vizibilă. Dar în procesul investiţiei, capitalul străin n-a adus poporului chinez conceptele de democraţie, libertate şi drepturile omului. În plus, PCC câştigă şi lăudându-se cu cooperarea necondiţionată a investitorilor şi guvernelor străine şi linguşirea unor ţări. Folosindu-se de prosperitatea economică superficială a Chinei, oficialii PCC au devenit extrem de talentaţi în cooperarea cu corporaţiile, pentru a împărţi averea statului şi a bloca reformele politice.

III. Tehnicile PCC de îndoctrinare evoluează de la cele pe faţă la cele „delicate”

Oamenii spun adesea „ştiu că PCC a minţit prea des în trecut, dar de această dată spune adevărul”. În mod ironic, în retrospectivă, aceasta este ceea ce oamenii au zis de fiecare dată după ce PCC făcuse greşeli grave în trecut. Aceasta reflectă abilitatea pe care a dobândit-o PCC de-a lungul deceniilor în folosirea minciunilor pentru a prosti lumea.

Oamenii au dezvoltat o oarecare împotrivire faţă de măreţele poveşti ale PCC; drept răspuns, minciunile şi propaganda PCC au devenit şi mai „delicate” şi mai „profesionale”. Evoluând de la propaganda cu lozinci din trecut, minciunile PCC au devenit mai „rafinate” şi mai „subtile”. Îndeosebi în condiţiile blocadei informaţionale ridicate de PCC în jurul Chinei, oficialii inventează poveşti bazate pe adevăruri parţiale pentru a înşela publicul, ceea ce este chiar mai dăunător şi înşelător decât poveştile gogonate.

Chinascope, un jurnal în limba engleză, a publicat în octombrie 2004 un articol care analizează cazuri în care PCC foloseşte mijloace mai „subtile” pentru a fabrica minciuni şi a acoperi adevărul. Când s-a dezlănţuit epidemia de SARS în China continentală, în 2003, comunitatea internaţională a suspectat China că ascunde informaţii despre epidemie; însă PCC a refuzat în mod repetat să recunoască acest lucru. Pentru a afla dacă PCC a fost sincer în privinţa rapoartelor sale asupra SARS, autorul articolului a citit toate cele peste 400 de articole despre SARS, de la începutul lui aprilie 2003, de pe website-ul agenţiei China Nouă.

Aceste rapoarte afirmau următoarele: de îndată ce a apărut epidemia de SARS, guvernele de la nivelurile centrale şi locale au mobilizat experţi pentru a trata din timp pacienţii, care mai târziu au ieşit din spital, după ce s-au însănătoşit. Au fost voci care incitau mulţimea să-şi strângă provizii pentru a face rezerve şi pentru a evita să iasă din casă, în cazul răspândirii epidemiei. Dar guvernul a făcut totul pentru a opri zvonurile şi a luat măsuri pentru a preveni răspândirea lor, astfel încât ordinea socială a fost asigurată în mod eficient. Deşi un număr foarte mic de „forţe anti-China” au suspectat „nejustificat” o acoperire de către guvernul chinez, cele mai multe ţări şi majoritatea oamenilor n-au crezut zvonurile. Târgul de Comerţ din Guangzhou desfăşurat imediat după aceea a beneficiat de cea mai mare participare din partea oamenilor de afaceri din întreaga lume; turiştii de peste ocean au confirmat că erai in siguranţă să călătoreşti în China; în special experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au afirmat că guvernul chinez a ajutat şi cooperat şi a luat măsurile potrivite în rezolvarea crizei de SARS, pentru a nu exista nici un fel de probleme; specialiştii au dat unda verde (cu peste 20 zile întârziere) în provincia Guangdong pentru inspecţie pe teren.

Aceste peste 400 de articole au creat publicului şi autorului articolului impresia că PCC a fost destul de transparent în timpul acestor patru luni şi responsabil faţă de sănătatea oamenilor, şi a făcut oamenii să nu creadă că PCC ar fi putut ascunde ceva. Însă la 20 aprilie 2003, Centrul de Informare al Consiliului de Stat a anunţat la o conferinţă de presă că SARS a izbucnit într-adevăr în China, admiţând indirect că guvernul acoperea epidemiile. Doar atunci a văzut acest autor adevărul şi a înţeles neruşinarea şi metodele înşelătoare folosite de PCC.

Cu prilejul alegerilor generale din Taiwan, utilizând aceleaşi metode subtile şi „rafinate”, PCC a sugerat că alegerile prezidenţiale libere duc la dezastre: ridicarea ratei de sinucideri, prăbuşirea burselor, creşterea numărului de „boli stranii”, creşterea gradului de dezordine mentală a cetăţenilor, emigrarea, creşterea numărului de familii dezbinate, determină o atitudine reticentă faţă de viaţă, o piaţă slăbită, au loc împuşcături, proteste şi demonstraţii, asedierea clădirii prezidenţiale, agitaţie socială, farse politice, etc. PCC a umplut zilnic minţile celor din China continentală cu aceste idei, în încercarea de a lăsa oamenii să tragă singuri concluzia: „toate acestea sunt rezultatele dezastruoase ale alegerilor”, urmarea fiind că: „alegerile democratice sunt dăunătoare”.

Legat de problema Falun Gong, PCC a manifestat un nivel chiar mai mare de îndemânare, minciunile acuzând pe nedrept Falun Gong. Înscenările PCC au fost foarte vii şi curgeau continuu; nu este de mirare că au fost păcăliţi atât de mulţi chinezi. Viclenia PCC a fost atât de înşelătoare, încât cei care i-au căzut victimă cred de bună voie minciunile PCC şi cred că sunt deţinătorii adevărului.

Abilitatea PCC de a înşela şi propaganda sa de spălare a creierului din ultimele decenii a devenit mai „rafinată” şi „subtilă”, fiind o extensie naturală a caracterului său înşelător şi lipsit de ruşine.

IV. Făţărnicia PCC în problema drepturilor omului

De la uzurparea democraţiei pentru putere, la simularea democraţiei pentru menţinerea dictaturii

„Într-o naţiune democratică suveranitatea ar trebui să stea în mâinile oamenilor, lucru care se aliniază principiilor Cerului şi Pământului. Dacă o naţiune se pretinde democratică, dar suveranitatea sa nu depinde de popor, atunci în mod clar nu este pe calea cea bună şi se poate spune că deviază; această naţiune nu este una democratică… cum ar fi posibilă democraţia fără încetarea conducerii Partidului şi fără alegeri populare? Înapoiaţi-le oamenilor drepturile lor!”

Credeţi că acest citat este din vreun articol scris de „inamicii de peste ocean” care vor să lovească PCC? Vă înşelaţi. Citatul de mai sus este dintr-un articol publicat de China Nouă, un ziar al PCC, la 27 septembrie 1945.

PCC, care a lăudat „alegerile populare” şi a cerut „înapoierea drepturilor omului”, tratează „votul popular” ca pe ceva interzis, de când a uzurpat puterea. Oamenii, care se presupune că ar fi „stăpânii şi posesorii statului”, n-au nici un fel de drept de decizie. Cuvintele nu pot descrie natura lipsită de scrupule a PCC.

Dacă vă imaginaţi că ce a fost, a fost, şi că maleficul cult al PCC, înflorit prin crime, care a condus naţiunea cu minciuni, va începe acum să se reformeze şi să devină benevolent şi să fie cu adevărat doritor să „înapoieze drepturile oamenilor”, vă înşelaţi din nou. Să auzim ce are de zis Cotidianul Poporului, purtătorul de cuvânt al PCC, la 23 noiembrie 2004, la 60 ani după declaraţia publică de mai sus: „Controlul ideologic hotărât este fundaţia ideologică şi politică esenţială pentru consolidarea conducerii Partidului”.

Recent, PCC a propus un aşa-numit principiu al „Celor Trei Anti”[5], primul dintre cei trei „anti” fiind „Dezvoltarea fără dezbateri”. „Dezvoltarea” din acest slogan este o aiureală, iar ceea ce urmăreşte cu adevărat PCC este partea „fără dezbateri” – „o singură voce, o singură sală”.

Fiind întrebat de renumitul corespondent CBS Mike Wallace în 2000 de ce nu desfăşoară China alegeri populare, Jiang Zemin a răspuns: „Pentru că cetăţenii chinezi au o educaţie slabă”.

Însă la 25 februarie 1939, PCC urla în ziarul său China Nouă, „Ei [KMT] cred că democraţia nu se va putea realiza azi, ci peste câţiva ani. Ei speră că democraţia ar trebui să aştepte până când cunoaşterea, nivelul de educaţie al chinezilor, îl atinge pe cel din ţările burghezo-democratice din Europa şi America… Însă numai sub un sistem democratic va deveni mai uşor să educi şi pregăteşti oamenii.”

Diferenţa ipocrită dintre afirmaţia din China Nouă în 1939 şi cea a lui Jiang Zemin în 2000 reflectă adevărata imagine a naturii viclene a PCC.

După masacrul din Tiananmen în 1989 PCC a reintrat pe scena lumii ca având o politică îngrozitoare în materie de drepturile omului. Istoria a dat PCC şansa să aleagă: fie învaţă să-şi respecte poporul şi să-şi îmbunătăţească cu adevărat politica de drepturile omului, fie să continue abuzurile drepturilor omului în interiorul Chinei, în timp ce se preface faţă de lumea exterioară, pretinzând că respectă drepturile omului, pentru a scăpa de condamnarea internaţională.

Din păcate PCC, din cauza naturii sale ipocrite, a ales fără nici o ezitare cea de-a doua cale. A susţinut şi strâns la un loc un mare număr de oameni necinstiţi dar talentaţi, din cercurile ştiinţifice şi religioase, special aleşi pentru a crea propagandă înşelătoare peste mări şi pentru a trâmbiţa progresul PCC în materie de drepturile omului. A scos o serie de aberaţii de genul „dreptului la supravieţuire”, sau drepturile la „adăpost şi hrană”. Când oamenilor le este foame, n-au dreptul să vorbească? Chiar dacă cei înfometaţi nu pot vorbi, ar fi permis ca aceia care au mâncat pe săturate să vorbească în numele celor înfometaţi? Apoi a încercat să înşele poporul chinez şi democraţiile vestice prin manipularea repetată a jocului de-a drepturile omului şi a avut îndrăzneala să spună că „suntem în mijlocul celei mai bune perioade pentru drepturile omului din China”.

Articolul 35 din Constituţia Chinei prevede că cetăţenii Republicii Populare Chineze au dreptul la exprimare, adunare, asociere, protest şi demonstraţie. PCC se joacă pur şi simplu cu cuvintele. Zeci de milioane de practicanţi Falun Gong au fost privaţi de dreptul la conştiinţă, exprimare şi adunare. N-au dreptul să se apere, şi chiar apelurile lor către autorităţile superioare sunt considerate ilegale. În repetate rânduri grupuri de civili au depus cereri pentru a demonstra în Beijing. Guvernul, în loc să-şi dea acordul, a arestat solicitanţii. Politica „un stat, două sisteme” pentru Hong Kong, declarată în Constituţia PCC, este de asemenea o capcană întinsă guvernului britanic şi celor din Hong Kong de conducătorii comunişti. PCC vorbeşte despre păstrarea sistemului democratic din Hong Kong timp de 50 de ani, însă a încercat să unifice cele două sisteme prin încercarea de a vota Articolul 23 al Legii de Bază, după doar 5 ani[6].

Noua găselniţă folosită ameninţător de PCC este conceptul fals de „relaxare în vorbire” cu care încearcă să acopere scara controlului şi monitorizării pe care o exercită. Chinezii par acum să spună ce gândesc mai liber, iar Internetul face ca ştirile să circule mai rapid. PCC susţine deschis că permite libertate de vorbire şi destul de mulţi oameni chiar cred. Dar este complet neadevărat. PCC n-a devenit benevolent, ci mai degrabă n-a putut opri dezvoltarea socială şi avansarea tehnologică. Să analizăm rolul pe care îl joacă PCC în cazul Internetului: blochează website-uri, filtrează informaţia, monitorizează canalele de chat, controlează email-urile şi incriminează utilizatorii de internet. Tot ce face are o natură regresivă. Astăzi, cu ajutorul unor capitalişti care dispreţuiesc drepturile omului şi conştiinţa, poliţia PCC a fost echipată cu aparate de tehnologie înaltă, cu ajutorul cărora se poate monitoriza fiecare mişcare pe care o fac utilizatorii de internet, din interiorul unei maşini de patrulare. Cum să ne gândim că PCC va progresa în privinţa drepturilor omului când avem dovada indecenţei PCC, care comite fapte rele în plină zi – toate acestea chiar în contextul mişcării globale către libertatea democratică? PCC a spus totul: „slăbim spre exterior dar strângem intern”. Natura imorală a PCC nu s-a schimbat niciodată.

Pentru a-şi crea o imagine bună la Comisia ONU de Drepturile Omului, în 2004 PCC a înscenat o serie de evenimente care chipurile „pedepseau sever abuzul drepturilor omului în China”. Dar aceste evenimente sunt doar pentru ochii străinilor, n-au nici o substanţă, pentru că cei care abuzează cel mai rău drepturile omului sunt chiar PCC, fostul său Secretar General, Jiang Zemin, fostul secretar al Comisiei Politice şi Judiciare, Luo Gan, ministrul Zhou Yongkang, şi Liu Jing din Ministerul de Securitate Publică. A cere acestor oameni să pedepsească abuzul drepturilor omului este ca şi cum ai cere tâlharilor să prindă hoţi.

Se poate face comparaţia cu un violator în serie, care, fără să fie văzut, obişnuia să atace 10 fete pe zi. Apoi, fiind prea mulţi oameni în preajmă, el ataca doar o singură fată, în public. Se poate spune că violatorul s-a schimbat în bine? Trecerea de la atacurile din spatele scenei la viol în public dovedeşte doar că violatorul este chiar mai josnic şi neruşinat decât înainte. Natura violatorului în serie nu s-a schimbat; doar că circumstanţele nu-i mai permit să-şi comită crimele atât de uşor.

PCC este exact ca acest violator în serie. Natura dictatorială a PCC şi frica sa instinctivă de a pierde puterea îl determină să nu respecte drepturile omului. Resursele umane, materiale şi financiare folosite pentru a-i împodobi imaginea în materie de drepturile omului depăşesc cu mult eforturile pe care le face pentru îmbunătăţirea reală a drepturilor omului. Faptul că PCC a început să comită omoruri la întâmplare şi persecuţii în toată China este cea mai mare nenorocire a poporului chinez.

Comiterea de fapte ticăloase sub faţadă legală

Pentru a apăra câştigurile unor grupuri de interese, PCC s-a rupt de vechea sa faţadă şi a abandonat complet muncitorii, ţăranii şi mulţimea, iar pe de altă parte şi-a perfecţionat mijloacele ticăloase de înşelat, pentru că în faţa comunităţii internaţionale sunt expuse tot mai multe dintre abuzurile sale în materie de drepturile omului. PCC a folosit limbajul popular şi termeni de genul „stat de drept”, „piaţă”, „pentru popor” şi „reformă” pentru a încurca minţile oamenilor. Dar nu şi-a schimbat natura malefică, ticăloasă, chiar dacă se îmbracă într-un „costum în stil vestic”. Este doar mai înşelător şi amăgitor decât PCC „într-un costum maoist”. În Ferma Animalelor a lui George Orwell (1945), porcii au învăţat să stea şi să umble pe două picioare. Îndemânarea obţinută a dat porcilor o nouă imagine, dar nu le-a schimbat adevărata natură de porci.

A. Crearea de legi şi regulamente neconstituţionale

Aceste legi şi regulamente neconstituţionale sunt transmise ca „bază legală” către organele de poliţie de la diferite niveluri. Scopul este de a submina eforturile celor care luptă împotriva persecuţiei, cer libertate şi susţin drepturile omului.

B. Problemele non-politice sunt rezolvate cu mijloace politice

Orice problemă socială obişnuită este umflată până ajunge o „competiţie cu Partidul în scopul atragerii maselor”, „provocarea decesului Partidului şi ţării”, „rebeliune,” şi „forţe inamice”. O problemă non-politică va fi în mod intenţionat politizată, pentru ca PCC să poată folosi campanii politice ca instrumente de propagandă, pentru a stârni ura oamenilor.

C. Problemele politice sunt rezolvate cu mijloace ilegale

Cel mai nou complot al PCC este de a-i ataca pe cei care luptă pentru democraţie şi pe intelectualii cu gândire independentă, punându-le „capcane” pentru a-i băga la puşcărie. Asemenea „capcane” includ acuzaţii false de comitere a unor delicte civile: prostituţie, evaziune fiscală, etc. Lucrurile sunt făcute fără vâlvă, pentru a evita condamnarea de către terţe grupuri. Aceste crime sunt suficiente pentru a ruina reputaţia celor acuzaţi, fiind de asemenea folosite pentru a umili victimele în public.

Singura schimbare a naturii ticăloase a PCC, dacă există vreuna, este că a devenit chiar mai lipsit de onoare şi inuman.

PCC ţine peste un miliard de oameni ostateci ai logicii sale strâmbe

Imaginaţi-vă că un criminal intră într-o casă şi violează o fată. La proces, criminalul se apără susţinând că n-a ucis victima, ci numai a violat-o. Pentru că omorul este mai grav decât violul şi pentru că n-a ucis victima, se consideră nevinovat şi crede că ar trebui eliberat imediat. Oamenii ar trebui să-l laude pentru că doar a violat şi n-a ucis?!

Această logică este ridicolă. Însă apărarea PCC pentru masacrul din Tiananmen de la 4 iunie 1989 se bazează pe o logică asemănătoare. PCC a susţinut că „suprimarea studenţilor” a evitat o potenţială „dezordine internă” în China. Ca mod de a preveni o „dezordine internă”, „suprimarea studenţilor” ar fi astfel justificată.

„Ce este mai bun, violul sau crima?” Un criminal care îşi întreabă judecătorul aşa ceva, arată cât de neruşinat este. Similar, în cazul masacrului din Tiananmen, PCC şi acoliţii săi nu s-au întrebat dacă sunt vinovaţi de omor. În schimb au întrebat societatea internaţională ce este mai bine: „Suprimarea studenţilor sau o dezordine internă care ar putea conduce la un război civil?”

PCC controlează întreaga maşină de stat şi toate mijloacele de propagandă. Cu alte cuvinte populaţia chineză de 1,3 miliarde este ţinută ostatică de către PCC. Cu 1,3 miliarde de ostateci în mână, PCC îşi poate explica crimele prin „teoria ostaticilor” spunând că dacă nu suprimă un anumit grup de oameni, întreaga naţiune va fi în agitaţie şi haos. Cu o asemenea scuză PCC poate suprima orice individ sau grup după voie, şi suprimarea ar fi mereu justificată. Date fiind astfel de argumente înşelătoare şi o asemenea judecată greşită, există vreun ticălos mai rău şi mai neruşinat în lume decât PCC?

Într-o mână biciul, în alta morcovul – de la acordarea „libertăţii” la extinderea suprimării

Mulţi chinezi cred că se bucură de mai multă „libertate” decât înainte, aşa că speră că PCC se va îndrepta. De fapt gradul de libertate „acordat” oamenilor depinde mult de sentimentul de criză al PCC. PCC ar face orice pentru a-şi menţine interesele, inclusiv acordarea aşa-zisei democraţii, libertăţi sau drepturi ale omului.

Însă sub conducerea PCC aşa-zisa „libertate” acordată de PCC n-a fost protejată de nici o legislaţie. Astfel încât este pur şi simplu un mijloc de a amorţi şi controla populaţia, folosind aparenţa urmăririi tendinţei internaţionale spre democraţie. În esenţă această „libertate” se află într-un conflict ireconciliabil cu dictatura PCC. Pentru că un asemenea conflict este peste nivelul de toleranţă al PCC, „libertatea” poate fi luată înapoi imediat. În istoria PCC au existat mai multe perioade în timpul cărora vorbirea era relativ liberă; fiecare perioadă mai liberă a fost urmată de alta de control strict. Asemenea cicluri s-au succedat de-a lungul istoriei PCC, demonstrând natura mârşavă a PCC.

În era de astăzi a Internetului, dacă vizitezi site-ul oficial al PCC Xinhua sau al Cotidianului Poporului, vei găsi că acolo sunt într-adevăr rapoarte care conţin informaţii negative despre China. Cauza este că, în primul rând există prea multe ştiri negative care circulă rapid în China în prezent, şi agenţiile de ştiri trebuie să vorbească despre unele dintre ele pentru a rămâne credibile. În al doilea rând punctul de vedere al acestor rapoarte coincide cu interesele PCC, conform principiului „critica minoră oferă mare ajutor”. Rapoartele atribuie mereu cauzele problemelor anumitor indivizi, fără să implice în nici un fel Partidul; în acelaşi timp acordă merite conducerii PCC pentru orice soluţie. PCC controlează cu îndemânare ce anume se raportează şi ce nu, cât de mult se raportează, şi dacă lucrurile vor fi raportate de media din China sau/şi de media controlată de PCC din exteriorul Chinei.

PCC este expert în manipularea veştilor pentru a obţine rezultatul dorit - cucerirea inimilor oamenilor. Mulţi tineri din China continentală cred că PCC le oferă acum un grad bun de libertate a vorbirii, aşa că au speranţe în ceea ce priveşte PCC şi sunt recunoscători PCC. Ei devin victimele strategiilor „rafinate” şi ale presei ticăloşite. Mai mult, prin crearea unei situaţii haotice în societatea chineză şi vorbind în presă despre ea, PCC convinge oamenii că doar puterea sa poate controla o societate atât de haotică, manipulând oamenii să sprijine conducerea PCC.

Prin urmare n-ar trebui să credem greşit că PCC s-a schimbat de unul singur, chiar dacă vedem vreo intenţie de îmbunătăţire a drepturilor omului. În trecut când PCC se lupta să răstoarne guvernarea KMT, pretindea că luptă pentru democraţia naţiunii. Natura mârşavă a PCC determină ca orice promisiune a sa să nu facă doi bani.

V. Aspecte ale naturii mârşave a PCC

Vânzarea teritoriului naţiunii din orgoliu – trădarea ţării pentru a păstra „unitatea naţională”

„Eliberarea Taiwan-ului” şi „Unificarea cu Taiwan-ul” sunt lozinci ale PCC din ultimele decenii. Cu această propagandă, PCC pare naţionalist şi patriot. Dar ţine cu adevărat PCC la integritatea teritoriului naţiunii? Nicidecum! Taiwan-ul a fost doar o problemă istorică cauzată de lupta dintre PCC şi KMT, şi a fost un mijloc de care PCC s-a folosit pentru a lovi în oponentul său şi a câştiga sprijinul oamenilor.

În zilele de început când PCC a fondat „sovietele chinezeşti” în timpul dominaţiei naţionaliste, Clauza a 14-a a Constituţiei sale declara că „orice grupuri etnice sau provincii în interiorul Chinei îşi pot cere independenţa”. Pentru a fi de acord cu Uniunea Sovietică, sloganul PCC la acea vreme era: „apără sovietul”. În timpul războiului sino-japonez, ţelul suprem al PCC era să folosească şansa războiului pentru a se dezvolta, în loc să lupte împotriva invaziei japoneze. În 1945 când Armata Roşie sovietică a intrat în China de Nord-Est şi a comis jafuri, crime şi violuri, PCC n-a rostit nici un cuvânt de dezaprobare. Similar, când Uniunea Sovietică a sprijinit Mongolia Exterioară să devină independentă de China, PCC a tăcut din nou.

La sfârşitul lui 1999, PCC şi Rusia au semnat Acordul de Supraveghere a graniţei chinezo-ruse, în care PCC a acceptat toate înţelegerile inegale dintre dinastia Qing şi Rusia, făcute cu mai mult de 100 ani în urmă, vânzând mai mult de un milion de kilometri pătraţi, o arie de câteva zeci de ori mai mare decât cea a Taiwan-ului. În 2004 PCC şi Rusia au semnat Înţelegerea Suplimentară Chino-Rusă privind Graniţa de Est şi, după cum se spune, a cedat jumătate din insula Heixiazi (provincia Heilongjiang).

Alte probleme de graniţă de genul insulelor Nansha şi Diaoyu nu preocupă PCC atâta timp cât nu-i afectează puterea. PCC a făcut zgomot cu „unificarea Taiwan-ului”, dar a fost doar un show şi un mijloc mârşav pentru a abate atenţia de la problemele interne şi a incita la patriotism orb.

Criminali politici fără moralitate

O guvernare trebuie întotdeauna monitorizată. În ţările democratice separarea puterilor în stat, împreună cu libertatea de expresie şi presa, sunt mecanisme bune pentru supraveghere. Credinţele religioase oferă un mijloc suplimentar de auto-control moral.

PCC promovează ateismul; prin urmare, nu există nici o natură divină care să-i limiteze moral comportamentul. PCC este dictatorial, prin urmare nu există nici o lege care să-l limiteze politic. Rezultatul este un PCC complet nechibzuit şi fără limite în exercitarea indecenţei şi naturii sale ticăloase. Cum înţelege PCC monitorizarea proprie? „Auto stăpânire”! Acesta este sloganul folosit de PCC pentru a înşela oamenii timp de decenii. De la „auto-critica” de pe vremuri, la „auto-supraveghere”, „auto-perfecţionarea conducerii Partidului”, la recenta „auto-sporire a capacităţii de guvernare a Partidului”. PCC accentuează supra-puterea pe care o are pentru aşa-zisa „auto-îmbunătăţire”. PCC mai ia şi măsuri în acest sens, stabilind „Comitetul Central de Inspecţie Disciplinară” şi „Biroul pentru Apeluri” etc. Aceste organizaţii sunt doar faţade, care induc în eroare şi înşeală oamenii.

Fără restricţie morală şi legală, „auto-îmbunătăţirea” PCC este descrisă de zicala tradiţională chineză „demonii ies la iveală din inima unei persoane”. Este doar scuza pe care o foloseşte PCC pentru a refuza supravegherea externă şi a menţine interzicerea presei libere şi formarea altor partide politice. Bandiţii politici folosesc această iluzie pentru a prosti oamenii şi a proteja puterea PCC şi a intereselor grupului conducător.

PCC este expert în jocuri politice. „Dictatura democratică a poporului”, „centralismul democratic”, „consultarea politică”, etc sunt toate amăgiri. Exceptând partea cu „dictatura”, toate sunt minciuni.

De la falsa rezistenţă împotriva japonezilor la falsul anti-terorism

PCC a susţinut mereu că a condus poporul chinez la înfrângerea invadatorilor japonezi. Dar arhive istorice abundente afirmă că PCC a evitat intenţionat bătăliile în războiul sino-japonez. PCC a stânjenit doar Japonia, folosind şansa implicării KMT în război pentru a-şi creşte puterea.

Singurele bătălii majore pe care le-a purtat PCC au fost „Bătălia de la Trecătoarea Pingxing” şi „Bătălia celor o sută de regimente”, amândouă având loc în nordul Chinei. În prima bătălie, PCC n-a condus şi nici n-a reprezentat forţa principală, aşa cum pretinde; trupele PCC doar au prins în ambuscadă unităţi logistice japoneze. Cât despre a doua luptă, cercul intern al PCC a considerat că participarea în acest eveniment a încălcat propriile politici strategice. După aceste două bătălii, Mao Zedong şi armata PCC nu s-au mai angajat în nici o bătălie serioasă şi nici n-au mai produs eroi ai războiului sino-japonez, precum Dong Cunrui (din timpul războiului cu KMT în 1948) şi Huang Jiguang (în timpul războiului Corean). Doar un mic număr de comandanţi militari de rang înalt ai PCC au murit luptând împotriva japonezilor. Nici până astăzi PCC n-a putut publica o cifră a victimelor din timpul războiului sino-japonez; şi nici nu există multe monumente funerare ale eroilor din războiul sino-japonez pe vastul teritoriu al Chinei.

În acel moment PCC crease un „guvern al Regiunii de Graniţă” în provinciile Shaanxi, Gansu, şi Ningxia, departe de front. Folosind denumirea de azi, PCC conducea „o ţară două sisteme,” sau „două Chine”, în interiorul Chinei. Deşi comandanţii PCC nu erau lipsiţi de dorinţa de a rezista japonezilor, oficialii de nivel înalt ai PCC nu luptau cu sinceritate în războiul sino-japonez; au luat măsuri pentru a-şi proteja resursele şi a folosi războiul drept o şansă de a se dezvolta. Când China şi Japonia au reluat relaţiile diplomatice în 1972, Mao Zedong a lăsat să scape adevărul către Primul Ministru al Japoniei, Kakuei Tanaka: PCC trebuie să mulţumească Japoniei, din moment ce fără războiul sino-japonez, PCC n-ar fi obţinut puterea în China.

PCC a pretins că a condus poporul chinez în luptă timp de 8 ani şi în cele din urmă a câştigat războiul sino-japonez. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

La mai mult de jumătate de secol, după atacurile teroriste împotriva Americii din 11 septembrie, a început un efort anti-terorist global. PCC foloseşte din nou strategii amăgitoare similare cu cele din timpul războiului sino-japonez. Folosind anti-terorismul ca scuză, PCC îi suprimă pe cei religioşi, pe dizidenţi, diverse organizaţii locale şi grupuri etnice minoritare, etichetându-i drept terorişti. În climatul internaţional anti-terorist, PCC a lansat persecuţii violente.

La 27 septembrie 2004, agenţia de ştiri China Nouă a citat ziarul Xinjing care spunea că Beijing-ul este primul oraş din China care se gândeşte să fondeze un birou anti-terorist. Multe agenţii mass-media pro-PCC au publicat ştirea că „Biroul 610 se alătură eforturilor împotriva terorismului”, când de fapt Biroul 610 este o reţea de agenţii guvernamentale fondate special pentru a persecuta practicanţii Falun Gong. S-a afirmat atunci că biroul de luptă împotriva terorismului se va concentra să atace „organizaţiile teroriste”, inclusiv Falun Gong.

PCC îi numeşte pe practicanţii Falun Gong „terorişti”, dar aceştia nu ţin nici o armă în mâini, nu lovesc înapoi când sunt bătuţi sau insultaţi, ci fac apel în mod paşnic împotriva nedreptăţilor conducerii PCC. PCC şi-a mobilizat „forţa anti-teroristă specială”, bine echipată, să desfăşoare o persecuţie rapidă împotriva acestui grup neajutorat de oameni buni. Mai mult, PCC a folosit anti-terorismul pentru a abate atenţia internaţională şi a evita condamnarea. Înşelarea folosită aici nu este diferită de cea folosită în timpul războiului sino-japonez şi este un mod neruşinat de a folosi un lucru atât de serios ca lupta împotriva terorismului.

Făţărnicia: acordul pe faţă şi opoziţia pe ascuns

PCC nu crede în doctrinele sale, dar îi forţează pe alţii să le creadă. Aceasta este una din cele mai prefăcute metode folosite de cultul malefic al PCC. PCC ştie că doctrinele sale sunt false şi că ideea ruinată a socialismului este falsă. PCC nu crede în aceste doctrine, dar forţează oamenii să le creadă; dacă nu crezi în ele, eşti persecutat. Cel mai absurd şi ruşinos este că PCC a scris o astfel de ideologie amăgitoare în Constituţie, transformând-o în fundament al statului.

În viaţa reală există un fenomen interesant. În arena politică a Chinei, în timpul luptelor pentru putere, mulţi oficiali de nivel înalt îşi pierd poziţiile din cauza corupţiei. Dar ei sunt exact cei care promovează onestitatea şi altruismul la întâlniri publice, în timp ce pe ascuns dau şi iau mită, sunt corupţi, etc. Mulţi aşa-zişi „servitori ai poporului” au căzut în acest mod, incluzându-i pe fostul guvernator al provinciei Yunnan, Li Jiating, secretarul de Partid al provinciei Guizhou, Liu Fangren, secretarul de Partid al provinciei Hebei, Cheng Weigao ministrul Terenurilor şi Resurselor, Tian Fengshan şi guvernatorul locţiitor al Provinciei Anhui, Wang Huaizhong. Dacă le examinaţi discursurile veţi observa că, fără nici o excepţie, ei susţineau campanile anti-corupţie şi le cereau în mod repetat subordonaţilor lor să se poarte onest, chiar dacă ei înşişi delapidau fonduri şi luau mită.

Pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, PCC a promovat multe cadre exemplare şi a propus deseori celor idealişti sau ambiţioşi să se alăture Partidului. Dar lumea poate vedea la ce nivel jalnic decade standardul moral al Chinei. De ce n-a încercat propaganda PCC de promovare a „civilizaţiei spirituale” să corecteze acest lucru?

De fapt şefii Partidului Comunist transmiteau vorbe goale când vorbeau despre „calitatea morală a comunistului” sau când spuneau că „servesc poporul”. Nepotrivirea dintre acţiunile şi cuvintele liderilor comunişti poate fi observată mereu, începând cu tatăl lor fondator, Karl Marx. Marx a ţinut un fiu nelegitim; Lenin s-a îmbolnăvit de sifilisul luat de la prostituate; Stalin a fost dat în judecată pentru relaţii sexuale forţate cu o cântăreaţă ; Mao Zedong s-a răsfăţat în desfrâu; Jiang Zemin este desfrânat; Ceauşescu, conducătorul comunist al României, şi-a îmbogăţit familia; conducătorul comunist cubanez Castro strânge sute de milioane de dolari în bănci peste ocean; ucigaşul demonic al Koreei de Nord, Kim Jong Il şi copii lui duc o viaţă decăzută şi risipitoare.

În viaţa de zi cu zi, oamenii simpli din China detestă sesiunile de studiu politic, care n-au nici o substanţă. Se eschivează de la discuţiile politice din ce în ce mai mult, din moment ce toată lumea ştie că nu sunt decât jocuri înşelătoare. Dar la aceste întâlniri politice nimeni - nici cei care vorbesc, nici cei care ascultă - nu ar vorbi deschis despre înşelăciune – este un secret „deschis”. Oamenii numesc acest fenomen „prefăcătorie sinceră”. Conceptele PCC, care sună pretenţios, de exemplu teoria celor „Trei Reprezentări” de acum câţiva ani, sau „îmbunătăţirea capacităţii guvernului” de mai târziu, sau „cele trei inimi” de astăzi – „încălzirea, stabilizarea şi câştigarea inimilor oamenilor” – au fost toate prostii. Care partid de guvernământ nu va reprezenta beneficiile oamenilor? Care partid de guvernământ nu va avea grijă de capacitatea de guvernare? Care partid de guvernământ nu urmăreşte câştigarea inimilor oamenilor? Orice partid care nu se gândeşte la aceste probleme va fi repede înlocuit pe scena politică. Dar PCC tratează astfel de lozinci inutile drept teorii complicate şi profunde şi agită întreaga ţară cu campanii de studiu.

Când prefăcătoria intră treptat în obiceiurile unui miliard şi ceva de oameni şi devine cultura Partidului, societatea devine falsă, prefăcută şi găunoasă. În lipsa onestităţii şi încrederii, societatea se află într-o stare de criză. De ce se comportă PCC aşa? În trecut a făcut-o pentru ideologia sa, acum o face pentru beneficii. Membrii PCC ştiu că sunt prefăcuţi dar se prefac oricum. Dacă PCC n-ar fi promovat astfel de lozinci şi formalităţi, n-ar fi putut brutaliza oamenii. N-ar fi putut determina oamenii să-l urmeze şi să se teamă.

Abandonarea conştiinţei şi sacrificarea dreptăţii pentru interesele Partidului

În cartea Despre dezvoltarea morală a Partidului Comunist, Liu Shaoqi a dezbătut în special cerinţa ca „membrii Partidului să-şi includă interesele în interesele Partidului”. Dintre membrii PCC n-au lipsit niciodată oamenii corecţi care sunt îngrijoraţi pentru ţară şi popor, şi n-au lipsit oficialii cinstiţi care au servit cu adevărat oamenii. Dar aceşti oficiali nu pot supravieţui mecanismului egoist al PCC. Aflaţi permanent sub presiunea de a „se supune Partidului”, ei nu pot continua, riscând să fie îndepărtaţi sau forţaţi să devină şi ei corupţi.

Poporul chinez a simţit personal şi a înţeles în profunzime regimul brutal al PCC şi a dezvoltat o frică profundă faţă de violenţa PCC. Aşa că lumea nu îndrăzneşte să susţină dreptatea şi nu mai crede în legile Cerului. Mai întâi oamenii se supun puterii PCC. Apoi treptat devin insensibili la problemele care nu-i afectează. Chiar şi logica gândirii lor este modelată conştient pentru a se supune puterii PCC. Acesta este rezultatul naturii de tip mafiot a PCC.

Manipularea sentimentului patriotic pentru a incita la ură

PCC foloseşte „patriotismul” şi „naţionalismul” pentru a incita poporul. Acestea nu sunt doar lozinci de bază ale PCC, ci în spatele lor stau ordine şi strategii testate în timp. Chinezii din străinătate, care de decenii nu îndrăznesc să se întoarcă să trăiască în China, pot citi propaganda naţionalistă în ediţia din străinătate a Cotidianului Poporului şi sunt incitaţi să devină chiar mai patrioţi decât cei care trăiesc în China. Chinezii, care nu îndrăznesc să se opună vreunei politici PCC, au fost însă suficient de curajoşi pentru ca sub conducerea PCC să ia cu asalt ambasadele şi consulatele SUA din China, aruncând cu ouă şi pietre şi dând foc maşinilor şi steagurilor SUA. Toate sub emblema „patriotismului”.

Partidul Comunist a decis că oricând va întâlni o problemă importantă care cere supunere din partea oamenilor, va folosi „patriotismul” şi „naţionalismul” pentru a mobiliza oamenii pe loc. Pentru probleme legate de Taiwan, Hong Kong, Falun Gong, ciocnirea dintre avionul spion al S.U.A şi avionul de luptă supersonic chinez – în toate cazurile PCC a folosit metodele combinate ale terorii şi presiunii uriaşe şi ale îndoctrinării colective forţate, pentru a aduce oamenii la o stare de spirit războinică. Această metodă este similară cu cea folosită de fasciştii germani.

Prin blocarea tuturor celorlalte informaţii, îndoctrinarea forţată de către PCC a devenit incredibil de reuşită. Chinezilor, chiar dacă nu le place PCC, gândesc în maniera sucită indusă de PCC. În timpul războiului american în Irak, de exemplu, mulţi se agitau privind ştirile zilnice pe CCTV[7]; simţeau o puternică senzaţie de ură, răzbunare şi dorinţă de luptă, şi în acelaşi timp blestemau un alt război.

Neruşinare – Partidul este pus înaintea ţării; prietenii sunt consideraţi duşmani

Una dintre frazele des folosite de Partidul Comunist Chinez pentru intimidarea oamenilor este: „distrugerea Partidului şi a ţării”; astfel Partidul este plasat înaintea ţării. Principiul fondator al Chinei este că „fără PCC nu ar exista o Chină nouă”. Încă din copilărie oamenii sunt educaţi astfel încât să „asculte Partidul” şi să se comporte ca „buni copii ai Partidului”. Cântă omagii Partidului: „Tratez Partidul ca pe propria mamă”, „O Partidule, mama mea cea dragă”, „Graţia salvatoare a Partidului este mai adâncă decât oceanul”, „Dragostea faţă de tatăl şi mama mea nu poate depăşi dragostea mea faţă de Partid”[8]. Ei ar „merge să lupte oriunde unde îndrumă Partidul”. Atunci când guvernul oferea ajutor după dezastre, oamenii mulţumeau „Partidului şi guvernului” - mai întâi Partidului şi apoi guvernului. Un slogan militar zice: „Partidul comandă armele”. Când experţii chinezi au încercat să conceapă uniforma pentru judecători, au pus patru butoni aurii pe gulerul uniformei. Aceştia sunt aliniaţi de sus până jos pentru a simboliza Partidul, oamenii, legea şi ţara. Sugerează că şi atunci când eşti judecător, Partidul va fi mereu deasupra legii, a ţării, şi a oamenilor.

Partidul a devenit suprem în China, ţara devenind subordonată Partidului. Ţara există pentru Partid, iar despre Partid se spune că ar fi întruchiparea poporului şi simbolul ţării. Dragostea pentru Partid, pentru liderii Partidului şi pentru ţară au fost amestecate, acesta fiind motivul principal pentru care patriotismul în China a devenit o noţiune contorsionată.

Sub influenţa subtilă dar persistentă a educaţiei şi propagandei PCC, mulţi oameni, membri de Partid sau nu, au început să confunde Partidul cu ţara, fie conştient, fie inconştient. Au ajuns să accepte ideea că „interesul Partidului” este mai presus de orice, ajungând să fie de acord cu faptul că „interesele Partidului sunt aceleaşi cu interesele oamenilor şi ale ţării”. Rezultatul acestei îndoctrinări create de PCC a creat climatul necesar pentru trădarea intereselor naţionale de către Partid.

Jocul de-a reabilitarea şi numirea actelor criminale „mari realizări”

PCC a făcut multe gafe în decursul istoriei. Dar a aruncat mereu vina pe indivizi sau grupuri, prin „redresare şi reabilitare”. Acest lucru a determinat ca victimele să fie profund recunoscătoare Partidului; în acelaşi timp a permis Partidului să nege orice fel de greşeli criminale. PCC declară că „nu-i este frică că va săvârşi greşeli, fiind foarte grozav la corectarea lor”[9] - iar aceasta a devenit poţiunea sa magică, cu care a evitat în mod repetat eliminarea. Astfel PCC rămâne pentru totdeauna „măreţ, glorios şi corect”.

Poate într-o zi PCC va decide reabilitarea masacrului din Piaţa Tiananmen şi reabilitarea reputaţiei Falun Gong. Dar acestea sunt pur şi simplu tactici viclene folosite de PCC, care încearcă disperat să-şi prelungească viaţa ajunsă aproape de sfârşit. PCC nu va avea niciodată curajul să-şi facă autocritică, să-şi expună propriile crime sau să plătească pentru propriile păcate.

VI. PCC îşi manifestă natura infamă când foloseşte terorismul de stat pentru a elimina „Adevărul, Compasiunea, Toleranţa”

Falsa „Auto-incendiere din Piaţa Tiananmen” înscenată de cultul malefic al PCC poate fi considerată drept minciuna secolului din partea PCC. Pentru a suprima Falun Gong, guvernul a dat dovadă de atâta perversitate, încât a ispitit cinci oameni să pretindă că sunt practicanţi Falun Gong şi a înscenat o falsă auto-incendiere a lor în Piaţa Tiananmen. Luând parte la înşelătorie, fără să ştie, cei cinci participanţi şi-au semnat propriile condamnări la moarte şi au fost omorâţi - la locul acţiunii, sau ulterior. Rularea cu încetinitorul a materialului video al auto-incendierii, prezentat de postul CCTV, arată clar faptul că Liu Chunling, una dintre persoanele care şi-au „dat foc”, a murit în urma loviturii unui ofiţer de poliţie. Alte lucruri dubioase de pe materialul video includ postura şezândă în care se afla Wang Jingdong, sticla de plastic (s-a pretins că era umplută cu benzină) care a rămas intactă între genunchii săi după ce focul „a fost stins”, conversaţia dintre un medic şi cea mai tânără victimă - Liu Siying - şi prezenţa surprinzătoare a cameramanului parcă pregătit să filmeze întreaga scenă. Aceste fapte demonstrează că incidentul auto-incendierii a fost o înşelăciune pusă la cale cu ticăloşie de regimul injust al lui Jiang Zemin, pentru a calomnia Falun Gong[10].

PCC a folosit metode mizerabile şi brutale în campania sa de eradicare a Falun Gong. A folosit resursele financiare naţionale acumulate în ultimii 20 de ani de reforme şi deschidere. A mobilizat Partidul, guvernul, armata, poliţia, spionii, diplomaţii străini şi alte diverse organizaţii, guvernamentale sau independente. A manipulat sistemul de acoperire globală a mass-media ridicând o blocadă strictă a informaţiei cu monitorizare individuală şi de înaltă tehnologie. A făcut toate acestea pentru a persecuta un grup paşnic de oameni care aderă la Falun Gong, o practică de qigong tradiţională chineză, pentru îmbunătăţirea corpului, minţii şi caracterului moral în conformitate cu principiile Adevăr, Compasiune, Toleranţă. O astfel de persecutare brutală a unor oameni inocenţi, din cauza credinţelor lor, dezvăluie natura degenerată a PCC.

Nici un răufăcător din istorie n-a minţit cu atâta viclenie şi putere de pătrundere ca Jiang Zemin şi PCC. Au folosit diverse minciuni, fiecare ţintind şi manipulând diferite noţiuni şi idei ale oamenilor, pentru ca oamenii să poată fi păcăliţi mai uşor şi să creadă minciunile, şi pentru ca Partidul să poată incita la ură împotriva Falun Gong. Crezi în ştiinţă? PCC va spune că Falun Gong este superstiţie. Nu-ţi place politica? Partidul spune că Falun Gong se angajează în politică. Îi invidiezi pe cei care se îmbogăţesc în China sau în străinătate? Partidul va spune că Falun Gong adună bani. Ai obiecţii împotriva organizaţiilor? Partidul va spune că Falun Gong are o organizare compactă. Eşti obosit de cultul personalităţii care dăinuie în China de câteva decenii? Partidul va spune că Falun Gong exercită control mental. Ai sentimente patriotice? Partidul va spune că Falun Gong este anti-China. Îţi este frică de haos? Partidul va spune că Falun Gong subminează stabilitatea. Te întrebi dacă Falun Gong susţine cu adevărat Adevărul, Compasiunea, Toleranţa? Partidul va spune că Falun Gong nu are Adevăr, Compasiune, Toleranţă. A deformat chiar logica, susţinând pe posturi naţionale că bunătatea ar putea genera dorinţa de omor.

Credeţi că guvernul nu poate monta astfel de minciuni? PCC fabrică minciuni din ce în ce mai mari şi mai şocante, de la sinucideri la auto-incendiere, de la omorârea rudelor, la crime în serie – atât de multe minciuni încât îţi vine greu să nu le crezi. Simpatizezi Falun Gong? Partidul leagă evaluarea politică de persecuţia Falun Gong, te retrogradează, te concediază, sau îţi ia prima, dacă practicanţi Falun Gong din zona de care răspunzi fac apeluri în Beijing. Astfel, eşti forţat să devii un inamic al Falun Gong.

PCC a răpit numeroşi practicanţi Falun Gong şi i-a supus sesiunilor de spălare a creierului pentru a-i forţa să renunţe la credinţa lor dreaptă, să denunţe Falun Gong şi să promită că vor înceta practica. PCC a folosit diverse metode malefice de convingere incluzând folosirea rudelor lor, presiuni pe linie profesională şi educaţională, tortură, mergând până la pedepsirea membrilor familiei şi a colegilor. Practicanţii Falun Gong „reeducaţi” sunt puşi să-i tortureze şi să-i „reeduce” pe ceilalţi. Viciosul PCC insistă să transforme oamenii buni în demoni şi îi forţează să meargă spre prăpastie, pe o cale întunecată.

VII. Socialismul samavolnic cu „caracteristici chinezeşti”

Termenul „caracteristici chinezeşti” este folosit pentru a acoperi crimele PCC. Acesta pretinde tot timpul că succesul său în revoluţia chineză se datorează „integrării marxism-leninism-ului cu realitatea concretă a revoluţiei chineze”. PCC a abuzat în mod frecvent de termenul „caracteristică” - folosind-o drept suport ideologic pentru metodele sale capricioase şi viclene.

Mijloace capricioase şi înşelătoare

Sub faţada vicleană a „caracteristicilor chinezeşti”, PCC n-a realizat decât absurditatea. Scopul revoluţiei PCC a fost realizarea proprietăţii publice asupra mijloacelor de producţie; a momit o mulţime de tineri să se alăture organizaţiilor de Partid folosind idealurile comunismului şi ale unităţii. Mulţi dintre ei şi-au trădat familiile care aveau proprietăţi. La 83 de ani după naşterea Partidului, capitalismul s-a întors, numai că acum a devenit parte a PCC, care iniţial susţinea egalitarismul.

Astăzi, printre copiii şi rudele liderilor PCC, mulţi sunt noii capitalişti cu averi; mulţi membri de Partid s-au străduit să intre în grupul acestor parveniţi. PCC a eliminat proprietarii de pământ şi capitaliştii în numele revoluţiei şi le-a furat proprietăţile. Acum, noile „capete încoronate” ale PCC au devenit capitalişti mai bogaţi, prin delapidări şi corupţie. Cei care au urmat Partidul în campaniile sale anterioare oftează acum: „dacă aş fi ştiut cum este azi, nu i-aş fi urmat”. După câteva decade de sudoare şi luptă, ei descoperă că pur şi simplu au donat proprietăţile fraţilor şi părinţilor lor, precum şi propriile vieţi, cultului PCC.

PCC vorbeşte despre baza economică care determină suprastructura[11]; în realitate baza economică birocratică a oficialilor corupţi ai PCC determină „suprastructura de înaltă presiune” - o suprastructură care îşi bazează existenţa pe o uriaşă presiune. De aceea suprimarea oamenilor a devenit politica de bază a PCC.

O altă caracteristică josnică a PCC este schimbarea definiţiei conceptelor culturale şi folosirea ulterioară a acestor definiţii modificate, pentru criticarea şi controlarea oamenilor. Un astfel de exemplu îl constituie conceptul de Partid. Din vremuri de început, pretutindeni în lume s-au născut partide. Însă numai Partidul Comunist exercită puteri dincolo de domeniul unui colectiv de partid. Dacă te alături Partidului, acesta îţi va controla toate aspectele vieţii, incluzând conştiinţa, subzistenţa şi viaţa privată. Când capătă autoritate politică, PCC controlează societatea, guvernul şi aparatul de stat. Dictează toate problemele, de la cele importante, cum ar fi alegerea preşedintelui sau a ministrului apărării, întocmirea regulamentelor şi a legilor, până la cele minore, cum ar fi locul unde ar trebui să trăieşti, cu cine te poţi căsători şi câţi copii poţi avea. PCC a reunit toate metodele de control imaginabile.

În numele dialecticii, PCC a distrus complet gândirea unitară, raţiunea şi spiritul filozofic socratic. În timp ce PCC vorbeşte despre „distribuţie conform contribuţiei”, procesul prin care se permite „unor oameni să se îmbogăţească primii” s-a realizat în acelaşi timp cu „distribuţia conform puterii”. PCC spune că „serveşte populaţia din toată inima” pentru a-i amăgi pe cei care susţin acele idealuri, apoi le spală creierul şi îi controlează, transformându-i în mod treptat în instrumente docile care „servesc Partidul din toată inima” şi care nu îndrăznesc să intervină pentru populaţie.

Un partid machiavelic cu „caracteristici chinezeşti”

Folosind un principiu care aşează interesele Partidului mai presus de orice, PCC a deformat societatea chineză cu mijloacele unui cult malefic, aducând pe lume o fiinţă cu adevărat grotească. Această fiinţă este diferită de oricare alt stat, guvern sau organizaţie. Principiul său este lipsa de principii; în spatele zâmbetului său este minciună. Oricum, oamenii buni nu pot înţelege PCC. Bazându-se pe standardele morale universale, ei nu-şi pot imagina că o astfel de entitate malefică ar reprezenta o ţară. Folosind scuza „caracteristicilor chinezeşti”, PCC s-a fondat pe sine ca naţiune. „Caracteristicile chinezeşti” au devenit un eufemism pentru „caracteristicile josnice ale PCC”.

Cu „caracteristicile chinezeşti”, capitalismul infirm al Chinei a fost transformat în „socialism”; „şomajul” a devenit „în aşteptarea angajării”; „concedierea” de la servici a devenit „eliberare din slujbă”; „sărăcia” a devenit „stadiul iniţial al socialismului;” drepturile omului şi libertatea de exprimare şi credinţă au fost reduse la „dreptul la supravieţuire”.

Naţiunea chineză se confruntă cu o criză morală fără precedent

La începutul anilor ’90 exista o vorbă în China: „îi bat pe toţi, nu-mi este frică de nimeni”. Aceasta este consecinţa jalnică a celor câteva decenii de guvernare strâmbă a PCC, a impunerii ticăloşiei asupra naţiunii. Declinul rapid al moralităţii în toate aspectele societăţii însoţeşte falsa prosperitate a economiei chineze.

Reprezentanţii din Congresul Popular Chinez vorbesc deseori despre problema „onestităţii şi încrederii” în timpul congresului. La examenele de intrare la colegii, studenţilor li se cere să scrie despre onestitate şi adevăr - deoarece lipsa onestităţii şi încrederii, declinul moral, au devenit o criză invizibilă dar omniprezentă în societatea chineză. Corupţia, delapidarea, produsele false, decepţia, duşmănia şi normele sociale degenerate sunt ceva comun. Nu mai există un nivel de minimă încredere între oameni.

Pentru cei care pretind că sunt satisfăcuţi de standardul de viaţă îmbunătăţit - nu sunt ei preocupaţi în principal de stabilitatea proprie? Care este factorul cel mai important care asigură stabilitatea socială? Moralitatea. O societate cu o moralitate degenerată nu poate asigura nici un fel de securitate.

Până în prezent PCC a interzis aproape toate religiile tradiţionale şi a demolat sistemul tradiţional de valori. Modul lipsit de scrupule în care PCC pune mâna pe bogăţii şi înşeală oamenii s-a prelins asupra întregii societăţi, corupând întreaga societate şi conducând oamenii către ticăloşie. PCC, care guvernează cu mijloace necinstite, are, de asemenea, esenţial nevoie de o societate coruptă, un mediu în care să poată supravieţui. De aceea PCC încearcă tot posibilul să-i tragă pe oameni în jos, către nivelul său, încercând mai mult sau mai puţin să-i transforme pe chinezi în intriganţi. Acesta este modul în care natura înşelătoare a PCC duce la eradicarea fundaţiei morale care a susţinut de veacuri poporul chinez.

Concluzii

„Este mai uşor să transformi râurile şi munţii, decât să schimbi natura unui om”[12]. Istoria a dovedit că de fiecare dată când PCC a slăbit puţin lanţurile şi sclavia, n-a intenţionat să le şi abandoneze. După Marea Foamete de la începutul anilor ’60, PCC a început campania celor „Trei libertăţi şi un contract”[13] având ca scop refacerea producţiei agricole, dar fără intenţia de a schimba statutul de „sclav” al ţăranului chinez. „Reforma economică” şi „liberalizarea” din anii 1980 n-au împiedicat PCC să ridice din nou în 1989 cuţitul de măcelar asupra propriilor cetăţeni. În viitor Partidul va continua să-şi schimbe faţa, dar nu-şi va schimba natura imorală.

Unii pot crede că trecutul aparţine trecutului, că situaţia s-a schimbat şi că PCC de acum nu este PCC de pe vremuri. Unii pot fi satisfăcuţi de falsele aparenţe şi pot chiar crede în mod greşit că PCC s-a îndreptat, că se reformează, sau că intenţionează să facă unele amendamente. Prin asta ei şterg constant cu buretele istoria. Toate acestea dau grupului de oameni josnici din PCC şansa să continue să existe şi să ameninţe omenirea.

PCC depune toate eforturile pentru a face oamenii să uite trecutul. Toate greutăţile oamenilor sunt mostre ale injustiţiei suferite de pe urma PCC.

În fapt istoria PCC este una care a demontat memoria, o istorie în care copiii nu ştiu adevăratele experienţe ale părinţilor lor, o istorie în care sute de milioane de cetăţeni îndură enormul conflict cauzat de dispreţul faţă de trecutul sângeros al PCC pe o parte şi menţinerea speranţei pentru viitorul PCC pe de altă parte.

Când spectrul malefic al comunismului a căzut peste omenire, Partidul Comunist a dat frâu liber drojdiei societăţii, utilizând rebeliunea huliganilor pentru a apuca şi menţine puterea politică. Ceea ce a realizat prin măceluri şi tiranie este stabilirea şi menţinerea despotismului în forma unei posesiuni de către Partid. Folosind aşa numita ideologie a „luptei”, opusă naturii, legilor Cerului, naturii umane şi universului, PCC distruge mai întâi conştiinţa şi bunăvoinţa umană, şi mai apoi civilizaţia tradiţională şi moralitatea. A folosit măceluri sângeroase şi a forţat spălarea creierului pentru a fonda un cult comunist malefic, denaturând mintea oamenilor pentru a guverna ţara.

În istoria PCC au existat perioade violente, când teroarea roşie a atins apogeul, şi perioade dificile, când PCC a scăpat cu greu de distrugere. De fiecare dată PCC şi-a folosit mijloace viclene pentru a ieşi din criză, pentru a conduce următoarea rundă de violenţe, continuând să înşele poporul chinez.

Când oamenii vor recunoaşte natura josnică a PCC şi nu se vor mai lăsa înşelaţi de falsa sa imagine, va sosi sfârşitul PCC şi al naturii sale ticăloase.

În comparaţie cu istoria de 5.000 de ani a Chinei, cei 55 de ani de guvernare ai PCC sunt doar o clipă. Înainte de apariţia PCC, China a creat cea mai măreaţă civilizaţie din istoria omenirii. PCC a folosit şansa necazurilor pe care le avea China şi invaziile străine pentru a dezlănţui dezastre asupra naţiunii chineze. A luat zeci de milioane de vieţi, a distrus nenumărate familii, şi a sacrificat resursele ecologice de care depinde supravieţuirea Chinei. Mai devastatoare este apropiata distrugere a bazei morale şi a bogatelor tradiţii culturale ale Chinei.

Care va fi viitorul Chinei? Ce direcţie va urma China? Asemenea probleme serioase sunt prea complicate pentru a fi discutate succint. Oricum, un lucru este sigur: dacă nu va exista o reconstrucţie a moralităţii naţiunii, dacă nu va exista o restaurare a relaţiilor armonioase dintre oameni şi natură, şi dintre oameni, Cer şi Pământ, dacă nu va exista o credinţă sau o cultură care să asigure coexistenţa paşnică dintre oameni, naţiunii chineze îi va fi imposibil să aibă un viitor luminos.

După câteva decade de spălare a creierului şi opresiune, PCC şi-a inoculat modul de gândire şi standardele de evaluare a binelui şi a răului în viaţa chinezilor. Rezultatul a fost că acum oamenii acceptă raţional perversitatea şi înşelăciunea PCC, devenind o parte a minciunii, asigurându-i astfel baza ideologică pentru existenţă.

Primul pas, esenţial, pe calea unei tranziţii line de la Partidul Comunist la o societate liberă, este eliminarea din vieţile noastre a doctrinelor infame inoculate de PCC, discernerea naturii complet malefice a PCC şi restaurarea naturii şi conştiinţei umane.

Dacă această cale poate fi urmată paşnic şi cu fermitate depinde de schimbările pe care le va face fiecare chinez în inima sa. Chiar dacă se pare că PCC posedă toate resursele şi aparatura violentă din ţară, dacă fiecare chinez crede în puterea adevărului şi va apăra moralitatea, atunci spectrul malefic al PCC îşi va pierde fundaţia existenţei. Toate resursele se vor întoarce instantaneu în mâinile celor cinstiţi. Acela va fi momentul când va avea loc renaşterea Chinei.

Numai prin excluderea Partidului Comunist Chinez va exista o Chină nouă.

Numai prin excluderea Partidului Comunist Chinez va exista o speranţă pentru China.

Fără Partidul Comunist Chinez, oamenii buni şi drepţi din China vor reconstrui măreţia istorică a Chinei.



[1] Mentalitatea tradiţională confucianistă afirma că împăraţii şi regii domnesc conform unui mandat ceresc. Pentru a primi o astfel de autoritate, realizările lor morale trebuie să se potrivească cu această responsabilitate supremă. Un concept asemănător poate fi găsit şi la Mencius. În „Cine acordă puterea monarhică?”, fiind întrebat cine a acordat pământul şi autoritatea de guvernare împăratului Shun, Mencius a spus „Cerul”. Ideea originii divine a puterii poate fi găsită şi în tradiţia creştină. În Romani 13:1 în Biblie (versiunea King James), se poate găsi: „Lăsaţi fiecare suflet să fie supus puterilor mai înalte. Pentru că nu există o altă putere decât cea a lui Dumnezeu; puterile ce există sunt hotărâte de Dumnezeu”.

[2] Centrul unic se referă la dezvoltarea economică, iar cele 2 puncte de bază sunt: menţinerea celor patru principii de bază (calea socialistă, dictatura proletariatului, conducerea PCC, a marxism-leninismului şi a maoismului), şi continuarea politicilor de reformă şi deschidere.

[3] informaţie dintr-un reportaj al agenţiei China Nouă din 4 martie 2004.

[4] informaţie dintr-un reportaj al agenţiei China Nouă din 29 februarie 2004.

[5] Principiul celor „Trei Anti” apărut pe vremuri. În 1979 Deng Xiaoping a propus un principiu al celor „Trei Anti” pentru a încuraja oamenii să spună ce gândesc: li s-a promis că nu vor fi etichetaţi, atacaţi, sau traşi la răspundere pentru greşeli. Aceasta ar trebui să ne amintească de Mao Zedong care a încurajat similar intelectualii în anii 1950, pentru ca mai apoi să-i persecute brutal pe cei care au vorbit deschis. Cei „Trei Anti” se referă la „dezvoltare fără dezbateri, avansare fără luptă, şi progres neabătut fără rămânere în urmă din cauza complacerii”.

[6] Articolul 23 al Legii de Bază din Hong Kong a fost propus în 2002 de guvernul din Hong Kong sub presiunea Beijing-ului. Articolul a reprezentat o serioasă erodare a drepturilor şi libertăţilor în Hong Kong, subminând politica unei „singure ţări, două sisteme” promisă de PCC. Articolul 23 a întâmpinat opoziţie pe plan mondial şi a fost retras în cele din urmă, în 2003.

[7] CCTV (Televiziunea Centrală Chineză) aparţine şi este condusă direct de guvernul central. Este canalul principal de televizviune din China.

[8] Aceste citate sunt toate titluri ale unor cântece din timpul epocii lui Mao Zedong în anii 60 şi la începutul anilor 70.

[9] Mao Zedong spunea: ne este frică să facem greşeli, dar ne preocupăm de corectarea lor.

[10] Pentru analize detaliate ale filmului video ce prezintă auto-incendierea puteţi accesa: http://www.clearharmony.net/articles/200109/1165.html .

[11] Suprastructura, în contextul teoriei sociale marxiste, se referă la modul de interacţiune dintre subiectivismul uman şi substanţa materială a societăţii.

[12] Proverb chinezesc care confirmă că natura unei persoane este greu de schimbat. Proverbul a fost tradus şi ca: „lupul îşi schimbă pielea dar nu şi năravul”.

[13] Politica de reformă economică, cunoscută drept cele „Trei Libertăţi şi un Contract” (San Zi Yi Bao) propusă de Liu Shaoqi, pe atunci Preşedinte al Chinei. Programul acorda loturi de pământ pentru uz privat, pieţe libere, întreprinderi cu răspundere proprie asupra profiturilor şi pierderilor lor, şi stabilea cote de productivitate în funcţie de gospodărie.

alte articole din secțiunea Opinii