Comentariul 6: Cum a distrus Partidul Comunist Chinez cultura tradiţională

Un poster din campania prin care Partidul Comunist Chinez i-a criticat Lin Biao (fost lider comunist) şi Confucius
Un poster din campania prin care Partidul Comunist Chinez i-a criticat Lin Biao (fost lider comunist) şi Confucius (AFP / Getty Images)

Cuvânt înainte

Cultura este sufletul unei naţiuni. Acest factor spiritual este la fel de important pentru umanitate ca şi factorii fizici, precum rasa şi locul geografic.

Evoluţia culturii defineşte istoria civilizaţiei unui popor. Distrugerea completă a unei culturi naţionale duce la sfârşitul naţiunii respective. Popoarele antice, care au creat civilizaţii glorioase, au fost considerate dispărute atunci când le-au dispărut culturile - chiar dacă popoarele în sine au supravieţuit. China este singura ţară din lume a cărei civilizaţie antică a fost transmisă timp de peste 5.000 de ani. Distrugerea culturii sale tradiţionale este o crimă de neiertat.

Cultura chineză, despre care se crede că a fost transmisă de zei, a început cu mituri precum cel al Creării Cerului şi Pământului de către Pangu[1], crearea umanităţii de către Nüwa[2], identificarea, de către Shennong[3], a sute de plante medicinale şi inventarea literelor chinezeşti de către Cangjie[4]. „Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea şi Calea îşi urmează natura”[5] . Înţelepciunea taoistă a unităţii Cerului şi umanităţii a curs prin venele culturii chineze. „Marile învăţături promovează cultivarea virtuţii”[6]. Cu peste 2.000 de ani în urmă, Confucius deschidea o şcoală, transmiţând societăţii ideile confucianiste reprezentate de cele cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. În secolul I, budismul lui Shakyamuni s-a răspândit în est, în China; punea accent pe compasiune şi pe salvarea tuturor fiinţelor. Cultura chineză a devenit mai cuprinzătoare şi mai profundă. Mai apoi confucianismul, budismul şi taoismul au devenit credinţe complementare în societatea chineză, aducând dinastia Tang (618-907 d.C.) pe culmea gloriei şi prosperităţii, lucru binecunoscut.

Deşi naţiunea chineză a suferit în decursul istoriei multe invazii şi atacuri, cultura chineză a dat dovadă de mare rezistenţă şi vitalitate, esenţa ei fiind transmisă neîntrerupt. Unitatea cerului şi a umanităţii reprezintă cosmologia strămoşilor noştri. O judecată sănătoasă afirmă că bunătatea va fi răsplătită şi răutatea pedepsită. A nu face altora ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie este o virtute elementară. Loialitatea, respectul pentru părinţi, demnitatea şi justiţia, au stabilit standardele sociale, şi, împreună cu cele cinci virtuţi cardinale ale lui Confucius, au pus temelia moralităţii sociale şi personale. Cu aceste principii, cultura chineză a promovat cinstea, bunătatea, armonia şi toleranţa. Ceremoniile de comemorare a morţilor în China arătau respect „Cerului, Pământului, Regelui, părinţilor şi profesorilor”. Aceasta este o expresie culturală a tradiţiilor chineze adânc înrădăcinate, care includ venerarea Divinităţii (Cerul şi Pământul), loialitatea faţă de ţară (rege), faţă de valorile familiei (părinţi) şi respectul pentru profesori. Cultura tradiţională chineză a căutat armonia dintre om şi univers şi a pus accentul pe etica şi moralitatea individului. S-a bazat pe credinţele practicilor de cultivare din confucianism, budism şi taoism şi a dat poporului chinez toleranţă şi progres social, constituind protecţia moralităţii umane şi a dreptei credinţe.

Spre deosebire de sistemul de legi, care prescrie reguli dure, cultura acţionează ca o constrângere blândă. Legea impune pedeapsa după comiterea crimei, în timp ce cultura, prin hrănirea moralităţii, pune accent pe prevenirea crimei. Moralitatea unei societăţi este deseori întrupată în cultura sa.

În istoria chineză, cultura tradiţională şi-a atins apogeul în timpul prosperei dinastii Tang, moment care a coincis cu punctul de maxim al puterii naţiunii chineze. Ştiinţa era şi ea avansată, iar China se bucura de o reputaţie specială printre celelalte naţiuni. Cărturari din Europa, Orientul Mijlociu şi Japonia veneau să studieze în Chang’an, capitala dinastiei Tang. Ţări învecinate Chinei o considerau statul lor suveran. „Zeci de mii de provincii veneau să plătească tribut Chinei, chiar dacă aveau nevoie de mulţi traducători şi treceau prin vămi succesive”[7].

După dinastia Qin (221-207 î.C.) China a fost deseori ocupată de grupuri minoritare. Aceasta s-a întâmplat în timpul dinastiilor Sui (581-618 d.C.), Tang (618-907 d.C.), Yuan (1271-1361 d.C.) şi Qing (1644-1911 d.C.), precum şi în alte perioade când minorităţi etnice şi-au fondat regimuri proprii. Totuşi, aproape toate aceste grupuri etnice au fost asimilate la cultura chineză. Aceasta demonstrează marea putere de integrare a culturii tradiţionale chineze. După cum spunea Confucius: „dacă străinii nu vă respectă, câştigaţi-i de partea voastră prin cultivarea culturii şi virtuţilor (voastre)”[8].

De la acapararea puterii în 1949, PCC a folosit resursele naţiunii pentru a distruge bogata cultură tradiţională a Chinei. Această intenţie bolnavă n-a venit din fanatismul PCC pentru industrializare, nici din absurda venerare a civilizaţiei vestice, ci mai degrabă din opoziţia ideologică înnăscută a PCC faţă de cultura tradiţională chineză. Aşa că distrugerea culturii chineze de către PCC a fost planificată, bine organizată şi sistematică, fiind sprijinită de uzul violenţei din partea statului. De la fondarea sa, PCC n-a încetat niciodată sǎ „revoluţioneze“ cultura chinezǎ în încercarea sa de distrugere completă a spiritului acesteia.

Un lucru chiar mai condamnabil decât distrugerea culturii tradiţionale este faptul că PCC a abuzat de ea în mod intenţionat şi a modificat-o fără pic de onestitate. PCC a scos în relief părţile ruşinoase ale istoriei Chinei, lucruri care au apărut ori de câte ori oamenii au deviat de la valorile tradiţionale, cum ar fi luptele interne pentru putere în interiorul familiei regale, folosirea tacticilor şi conspiraţiei şi exercitarea dictaturii şi despotismului. A folosit aceste exemple din istorie pentru a ajuta la crearea propriului set de standarde morale, moduri de gândire şi sistem de discursuri. Procedând astfel, PCC a dat impresia falsă că „natura de Partid” este într-adevăr o continuare a culturii tradiţionale chineze. PCC chiar a profitat de aversiunea pe care mulţi o au faţă de natura de Partid pentru a incita la abandonarea autenticei tradiţii chineze într-o măsură mai mare.

Distrugerea culturii tradiţionale de către PCC a adus Chinei consecinţe dezastruoase. Oamenii nu şi-au pierdut numai sprijinul moral, ci au fost şi îndoctrinaţi forţat cu teoriile malefice ale PCC.

I. De ce a urmărit PCC sabotarea culturii tradiţionale?

Îndelungata tradiţie a culturii chineze: bazată pe credinţă şi venerarea virtuţii

Cultura autentică a naţiunii chineze a început acum cca. 5.000 de ani cu legendarul împărat Huang, care este considerat primul strămoş al civilizaţiei chineze. De fapt împăratul Huang a fost considerat şi fondator al taoismului – care a fost numit de asemenea “şcoala de gândire a lui Huang-Lao” (Lao Tze). Profunda influenţă a taoismului asupra confucianismului poate fi observată în proverbe confucianiste precum: „Aspiră către Cale, aliniază-te cu virtutea, rămâi fidel bunătăţii şi scufundă-te în artă” şi „Dacă cineva aude Calea dimineaţa, el poate muri împăcat seara”[9]. Cartea schimbărilor (I Ching) - o înregistrare a Cerului şi a Pământului, a polarităţilor yin şi yang, a schimbărilor cosmice, a creşterilor şi declinurilor sociale şi a legilor vieţii umane - a fost privită de Confucius ca „numărul unu printre operele clasice chineze“. Puterea profetică a cărţii a depăşit cu mult ceea ce poate concepe ştiinţa modernă. Pe lângă taoism şi confucianism, budismul, în special budismul Zen, a avut o influenţă subtilă dar profundă asupra intelectualilor chinezi.

Confucianismul este o parte a culturii tradiţionale chineze, care s-a concentrat pe „intrarea în lumea pământească”. A pus accent pe etica de familie, în care respectul copiilor faţă de părinţi a jucat un rol extrem de important, susţinând că „toată bunătatea începe cu pietatea filială”. Confucius a sprijinit „bunăvoinţa, dreptatea, corectitudinea, înţelepciunea şi credinţa”, dar a mai spus: „Nu sunt pietatea filială şi dragostea frăţească rădăcinile bunăvoinţei?”

Etica de familie poate fi extinsă în mod natural pentru a ghida moralitatea socială. Pietatea filială poate fi extinsă la loialitatea supuşilor faţă de rege. Se spune că „este improbabil ca o persoană cu pietate filială şi dragoste frăţească să fie înclinată să-i ofenseze pe cei de deasupra”[10]. Dragostea frăţească, relaţia dintre fraţi, poate fi extinsă mai departe la dreptate şi justiţie între prieteni. Confucius preda că, într-o familie, un tată trebuie să fie blând, un fiu ascultător, un frate mai mare prietenos şi un frate mai tânăr respectuos. Aici bunătatea tatălui poate fi mai departe extinsă la bunăvoinţa regelui faţă de supuşii săi. Atâta timp cât se pot menţine tradiţiile de familie, moralitatea socială poate fi şi ea menţinută în mod natural. „Se cultivă pe sine, pune ordine în familie, guvernează drept statul şi face întregul regat liniştit şi fericit“[11].

Budismul şi taoismul sunt părţi ale culturii chineze care se concentrează pe „părăsirea lumii pământene”. Putem constata că influenţa budismului şi a taoismului a impregnat toate aspectele vieţii oamenilor obişnuiţi. Practicile adânc înrădăcinate în taoism cuprind medicina chineză, qigong, geomanţie (Feng Shui) şi ghicit. Aceste practici, ca şi conceptele budiste referitoare la un regat ceresc şi un iad, răsplata karmică a binelui şi retribuţia pentru răul făcut, au format împreună cu etica lui Confucius nucleul culturii tradiţionale chineze.

Credinţele confucianiste, budiste şi taoiste au oferit chinezilor un sistem moral foarte stabil, imuabil, viabil „atât timp cât va dăinui Cerul”[12]. Acest sistem etic a oferit baza pentru continuitate, pace şi armonie în societate.

Moralitatea aparţine tărâmului spiritual, astfel încât este în mod substanţial un concept. Cultura reuşeşte sǎ exprime acest concept abstract prin intermediul unui limbaj care poate fi înţeles cu uşurinţǎ.

Să luăm, de exemplu, cele patru opere clasice chinezeşti, cele mai cunoscute patru romane din cultura chineză. Călătorie spre Vest[13] este o povestire mitică. Un vis al camerei roşii[14] începe cu un dialog între o piatră însufleţită, Zeitatea-Spaţiului-Infinit şi Tao-al-Timpului-Nemărginit la Stânca-Fără-Temelie-a-Marelui-Munte-Pustiit. Acest dialog dă cheia enigmei pentru drama umană care se desfăşoară în roman. Proscrişii din mlaştină[15] începe cu o poveste în care premierul Hong, însărcinat cu afaceri militare, eliberează în mod accidental 108 demoni. Această legendă explică originea celor „108 proscrişi militanţi ai curajului”. Cele Trei Regate[16] începe cu o avertizare cerească asupra unui dezastru şi se termină inevitabil după voinţa zeilor: „Problemele lumeşti năvălesc ca un fluviu fără sfârşit; un destin fixat de cer, de întindere infinită, le hotărăşte pe toate". Alte poveşti binecunoscute, precum Romanul lui Zhou din Est[17] şi Povestea completă a lui Yue Fei[18] încep cu legende asemănătoare.

Folosirea de către romancieri a miturilor n-a fost o coincidenţă, ci reflectarea unei filozofii de bază a intelectualilor chinezi, orientată spre natură şi umanitate. Aceste romane au avut o profundă influenţă asupra minţii chineze. Când se vorbeşte despre „dreptate”, oamenii se gândesc mai degrabă la Guan Yu (160-219 d.C.) din Cele Trei Regate decât la conceptul însuşi – despre cum dreptatea faţă de prietenii lui a trecut peste nori şi a ajuns la Cer; cum, prin loialitatea de nezdruncinat faţă de superiorul său şi faţă de fratele său de cruce, Liu Bei a câştigat respect chiar din partea duşmanilor săi; cum curajul său în bătălie a triumfat în cele mai cumplite situaţii, înfrângerea sa finală în bătălia de lângă Turnul lui Mai; şi în final, discuţia lui, ca zeitate, cu fiul său. Când se vorbeşte despre „loialitate” chinezii se gândesc în mod natural la Yue Fei (1103-1141 d.C.), general al dinastiei Song, care şi-a servit ţara cu integritate şi loialitate sinceră, şi la Zhuge Liang (181-234 d.C.), prim-ministru al statului Shu în timpul perioadei celor Trei Regate care „a dat tot ce a avut, până când inima a încetat să-i bată”.

Elogierea loialităţii şi a dreptăţii în cultura tradiţională chineză a fost dezvoltată pe deplin în aceste povestiri colorate. Principiile morale abstracte pe care le-au ilustrat au fost specificate şi exprimate în forme culturale.

Taoismul pune accent pe adevăr, budismul pe compasiune, iar confucianismul pune preţ pe loialitate, toleranţă, bunăvoinţă şi dreptate. „Formele lor diferă, dar scopurile lor sunt aceleaşi … ele toate inspiră oamenii să se reîntoarcă la bunătate”[19]. Acestea sunt aspectele cele mai valoroase ale culturii tradiţionale chineze, o cultură bazată pe credinţele confucianiste, budiste şi taoiste.

Cultura tradiţională chineză este plină de concepte şi principii precum Cerul, Tao, Zei, buddha, destin, predestinare, bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune, credinţă, onestitate, pudoare, loialitate, pietate filială, demnitate, etc. Mulţi chinezi pot fi analfabeţi, dar piesele şi operele tradiţionale le sunt încă bine cunoscute. Aceste forme culturale au constituit căi importante prin care oamenii obişnuiţi au învăţat morala tradiţională. Astfel că distrugerea culturii tradiţionale chineze de către PCC este un atac direct împotriva moralităţii chineze şi subminează baza necesară păcii şi armoniei în societate.

Teoria comunistă malefică se opune culturii tradiţionale

„Filozofia” Partidului Comunist contrazice în mod absolut cultura autentică tradiţională chineză. Cultura tradiţională respectă poruncile cerului, aşa cum spunea Confucius: „Viaţa şi moartea sunt predestinate, iar bogăţia şi poziţia sunt determinate de Cer”[20]. Atât budismul cât şi taoismul sunt forme ale teismului şi cred în ciclul reîncarnării, al vieţii şi morţii şi în cauzalitatea karmică a binelui şi răului. Partidul Comunist - din contrǎ - nu numai că este ateu, dar mai mult - nu are nici o limită atunci când sfidează Calea şi atacă principiile cereşti. Confucianismul pune preţ pe familie, dar Manifestul Comunist promovează deschis abolirea familiei. Cultura tradiţională diferenţiază chinezii de străini, dar Manifestul Comunist sprijină în mod clar sfârşitul naţiunilor. Cultura confucianistă promovează bunătatea faţă de ceilalţi, dar Partidul Comunist încurajează lupta de clasă. Confucianismul încurajează loialitatea faţă de rege şi dragostea pentru naţiune. Manifestul Comunist promovează eliminarea naţiunilor.

Pentru câştigarea şi menţinerea puterii în China, Partidul Comunist a trebuit în primul rând să-şi planteze gândurile imorale în solul chinez. Mao Zedong spunea: „Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei”[21]. PCC a înţeles că teoria comunistă, violentă, susţinută cu armele, este gunoiul ideologiilor occidentale şi că n-ar putea rezista în fata istoriei culturale profunde a Chinei, veche de 5.000 de ani. Aşa că PCC a trebuit să distrugă complet cultura tradiţională chineză, pentru ca marxismul şi leninismul să poată prelua scena politică a Chinei.

Cultura tradiţională este un obstacol pentru dictatura PCC

Mao Zedong a spus pe bună dreptate că nu urmează nici Calea, nici Cerul[22]. Cultura tradiţională chineză a acţionat fără îndoială ca un obstacol uriaş în înfruntarea Căii de către PCC şi în lupta acestuia cu Cerul.

Loialitatea în cultura tradiţională chineză nu însemna devotament orb. În ochii oamenilor, împăratul este un „fiu al Cerului” – cu Cerul deasupra sa. Împăratul nu poate fi tot timpul corect. De aceea era nevoie de observatori pentru a scoate mereu în relief greşelile împăratului. Existau scriitori care înregistrau fiecare cuvânt şi fiecare faptă a împăraţilor în cronicile chineze. Învăţaţii oficiali puteau deveni profesorii regilor lor înţelepţi, iar comportamentul împăratului era judecat de lucrările confucianiste clasice. Dacă împăratul era imoral - neiluminat la Cale - oamenii se puteau ridica pentru a-l răsturna, aşa cum a fost cazul când Chengtang l-a atacat pe Jie, sau când regele Wu l-a înlocuit pe Zhou[23]. Aceste răscoale, judecate prin prisma culturii tradiţionale, n-au fost considerate încălcări ale loialităţii sau ale Căii. Au fost văzute mai degrabă ca aplicări ale Căii în numele Cerului. Când Wen Tianxiang (1236-1283 d.C.)[24], binecunoscut comandant militar al dinastiei Song, a fost luat prizonier, el a refuzat să se predea invadatorilor mongoli, chiar şi atunci când împăratul a încercat să-l convingă să se predea. Aceasta deoarece, fiind confucianist, credea că „oamenii sunt cei mai importanţi; naţiunea vine după aceea; regele vine la urmă”[25].

Partidul Comunist, dictatorial, n-a putut accepta nicicum asemenea credinţe tradiţionale. PCC a vrut să-şi canonizeze liderii şi să promoveze un cult al personalităţii, aşa că n-a permis ca asemenea concepte îndelung menţinute, precum Cerul, Calea şi zeii, să guverneze de deasupra. PCC ştia că acest lucru era considerat cea mai odioasă şi enormă crimă împotriva Cerului şi a Căii, dacă era măsurată cu standardele culturii tradiţionale. Ştia că atâta timp cât exista cultură tradiţională, oamenii n-ar fi elogiat PCC ca fiind „mare, glorios şi corect”. Învăţaţii ar fi continuat tradiţia „riscându-şi vieţile pentru a atrage atenţia regelui”, „menţinând justiţia cu preţul vieţilor lor”[26] şi ar fi aşezat în continuare oamenii deasupra conducătorilor. Astfel, oamenii n-ar fi putut deveni marionete ale PCC, iar acesta n-ar fi putut impune cu forţa „gândirea standard” maselor.

Respectul culturii tradiţionale pentru Cer, Pământ şi Natură a devenit un obstacol în calea „bătăliei cu natura” dusă de PCC în efortul de a „transforma Cerul şi Pământul". Cultura tradiţională preţuieşte viaţa umană, afirmând că „orice situaţie care implică o viaţă omenească trebuie tratată cu grijă maximă”. O asemenea percepţie a fost un obstacol pentru genocidul în masă iniţiat de PCC şi pentru conducerea prin teroare. „Calea cerească”, standard moral fundamental al culturii tradiţionale, interfera cu manipularea principiilor morale de către PCC. Din aceste motive PCC a considerat cultura tradiţională drept inamic, în încercarea lui de a-şi întǎri controlul.

Cultura tradiţională pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernării PCC

Cultura tradiţională chineză crede în zei şi în poruncile cereşti. Acceptarea poruncilor Cerului presupune că cei care conduc sunt înţelepţi, şi că trebuie să urmeze Calea şi să fie aleşi conform destinului. Acceptarea credinţei în zei implică acceptarea faptului că autoritatea asupra umanităţii este fixată în Cer.

Principiul conducător al PCC se rezumă astfel:

Niciodată lanţul tradiţiei nu ne va mai lega,

Nu vor mai apărea robi şi sclavie.

Pământul se va înălţa pe fundaţii noi

Am fost nimic, vom fi totul[27].

PCC promovează materialismul istoric, consideră comunismul drept un paradis pământesc, iar pe drumul către acest paradis eşti condus de proletarii pionieri - cu alte cuvinte de către Partidul Comunist. Astfel, credinţa în zei a pus în mod direct sub semnul întrebării legitimitatea guvernării PCC.

II. Cum sabotează Partidul Comunist cultura tradiţională

Tot ceea ce face PCC are un scop politic. Pentru a-şi impune, menţine şi consolida tirania, PCC trebuie să înlocuiască natura umană cu natura lui malefică şi cultura tradiţională chineză cu cultura lui de Partid, bazată pe minciună, răutate şi violenţă. Această distrugere şi substituire cuprinde relicve culturale, aşezări istorice şi cărţi antice, care constituie lucruri tangibile, dar şi lucruri intangibile precum concepţia tradiţională despre moralitate, viaţă şi lume. Sunt implicate toate aspectele vieţii oamenilor, incluzând acţiunile lor, gândurile şi stilul lor de viaţă. În acelaşi timp, PCC priveşte manifestările culturale superficiale şi lipsite de semnificaţie, ca „esenţă”, le reţine şi apoi pune această „esenţă” ca faţadă. În timp ce păstrează aparenţa tradiţiei, Partidul înlocuieşte adevărata tradiţie cu cultura de Partid. Apoi înşeală oamenii şi comunitatea internaţională sub faţada „continuării şi dezvoltării” culturii tradiţionale chineze.

Distrugerea simultană a celor trei religii

Deoarece cultura tradiţională este înrădăcinată în confucianism, budism şi taoism, primul pas al PCC în distrugerea acesteia a fost năruirea manifestărilor principiilor divine în lumea umană prin distrugerea celor trei religii care întrupau aceste principii.

Toate cele trei mari religii - confucianismul, budismul şi taoismul - s-au confruntat cu distrugeri în decursul diferitelor perioade istorice. Să luăm ca exemplu budismul. Acesta a suferit patru persecuţii majore în decursul istoriei, cunoscute sub numele de cele „trei Wu şi un Zong” - persecuţia adepţilor budişti de către patru împăraţi chinezi. Împăratul Taiwu[28] al dinastiei Wei de Nord (386-534 d.C.) şi împăratul Wuzong[29] al dinastiei Tang (618 – 907 d.C.) au încercat să năruie budismul pentru a face să triumfe taoismul. Împăratul Wu[30] al dinastiei Zhou de Nord (557-581 d.C.) a încercat să distrugă simultan budismul şi taoismul, venerând confucianismul. Împăratul Shizong[31] al dinastiei Zhou Târzii (951-960 d.C.) a încercat să năruie budismul pur şi simplu în scopul de a folosi statuile Buddha pentru a bate monezi; dar nu s-a atins de taoism sau confucianism.

PCC este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii. Imediat după ce ajuns la putere, PCC a început distrugerea templelor, arderea scripturilor şi a forţat călugării şi călugăriţele budiste să se reîntoarcă la viaţa seculară. Nici cu locurile religioase nu s-a purtat cu blindeţe. În anii ‘60 cu greu mai puteai găsi aşezări religioase rămase în China. Marea Revoluţie Culturală a adus catastrofe şi mai mari religiei şi culturii în timpul campaniei de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”[32] ideile vechi, cultura veche, datinile vechi şi obiceiurile vechi.

De exemplu, primul templu budist din China a fost Templul Calului Alb (Bai Ma)[33] construit la începutul dinastiei Han de Est (25-220 d.C.) în afara oraşului Luoyang, provincia Henan. Templul era venerat ca „leagănul budismului în China” şi „Casa fondatorului”. În timpul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi”, Templul Calului Alb desigur că n-a reuşit sǎ se salveze de distrugere şi jaf.

Lângă Templul Calului Alb exista o brigadă de producţie. Secretarul organizaţiei de Partid a incitat ţăranii să distrugă templul în numele „revoluţiei”. Au fost distruse statuile din argilă ale celor 18 Arhaţi, vechi de peste 1.000 de ani, create în timpul dinastiei Liao (916-1125 d.C.). Scripturile Beiye[34] ce fuseserǎ aduse în China de un eminent călugăr indian cu 2.000 de ani în urmă, au fost arse. Calul de Jad, o comoară rară, a fost zdrobit în bucăţi. Câţiva ani mai târziu regele Cambogiei în exil, Norodom Sihanouk, a cerut în mod special să se acorde respectul cuvenit Templului Calului Alb. Zhou Enlai, premierul chinez din acea vreme a ordonat transportul pe furiş, către Luoyang, a scripturilor Beiye pǎstrate în Palatul Imperial din Beijing şi a statuilor celor 18 Arhaţi, create în timpul dinastiei Qing, de la templul Norilor de Azur (Biyun) din parcul Xiangshan[35], de la periferia Beijing-ului. Prin această înlocuire fictivă a fost „rezolvată” o problemă diplomatică[36].

Revoluţia Culturală a început în mai 1966. A fost în realitate „revoluţionarizarea” culturii chineze într-un mod distructiv. Începând cu august 1966, iureşul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi” pârjolea întregul teritoriu al Chinei. Privite ca relicve ale „feudalismului, capitalismului şi revizionismului”, templele budiste şi taoiste, statuile buddha, locurile istorice şi teatrele, scrierile caligrafice, picturile şi antichităţile au devenit ţinte principale ale distrugerii Gărzilor Roşii[37]. Să luăm ca exemplu statuile buddha. În vârful Dealului Longevităţii în Palatul de Vară[38] din Beijing existau 1.000 de statui buddha colorate, smălţuite în relief. După campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”, toate au fost deteriorate şi niciuneia nu i-au fost lǎsate intacte cele cinci organe de simţ.

Aşa stăteau lucrurile în capitală şi tot aşa a fost şi în restul ţării. N-au scăpat nici chiar aşezările izolate din ţară.

În districtul Dai din provincia Shanxi exista un templu numit Tiantai. A fost construit în perioada Taiyan din timpul dinastiei Wei de Nord, în urmă cu 1.600 ani, şi avea statui şi fresce preţioase. Cu toate că era situat pe o colinǎ, destul de departe de reşedinţa districtului, în ciuda greutăţilor, cei care au participat la „înlăturarea celor Patru Lucruri Vechi” au curǎţat locul de toate statuile şi toate frescele.… Templul Louguan[39] unde Lao Tze şi-a rostit faimosul sǎu discurs şi unde şi-a lăsat Tao-te Ching în urmă cu 2.500 de ani, este situat în districtul Zhouzhi al provinciei Shaanxi. Situate în jurul platformei unde Lao Tze şi-a ţinut lecţiile, pe o rază de 10 li[40], există peste 50 de locuri istorice, inclusiv Templul Venerării Înţeleptului (Zhongsheng Gong), pe care împăratul Tang Gaozu Li Yuan[41] l-a construit cu peste 1.300 ani în urmă pentru a-şi arăta respectul faţă de Lao Tze. Acum Templul Louguan şi alte locuri istorice au fost distruse şi toţi preoţii taoişti au fost forţaţi să plece. Conform canonului taoist, după ce o persoană devine preot taoist nu-şi mai poate rade barba sau tăia părul. Însă în zilele noastre preoţii taoişti sunt forţaţi să-şi taie părul, să-şi scoată roba taoistă şi să devină membri ai comunităţii[42]. Unii dintre ei s-au căsătorit cu fiicele ţăranilor locali... La locurile sacre taoiste de pe Muntele Laoshan, în provincia Shandong, Templul Păcii Supreme, Templul Clarităţii Supreme, Templul Doumu, Mânăstirea de Călugăriţe Huayan, Templul Ningzhen, Templul lui Guan Yu, statuile Divinităţii, vasele de sacrificiu, pergamentele sutrelor budiste, relicvele culturale şi plăcile din temple au fost toate fǎcute mii de bucǎţi şi arse. Templul Literaturii din provincia Jilin este unul dintre cele patru temple vestite ale lui Confucius în China. În timpul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi” a fost grav deteriorat[43].

Un mod special de a distruge religia

Lenin spunea: „cel mai uşor mod de a captura o cetate este din interior”. Ca urmaşi ai marxism-leninismului, membrii PCC nu au nicio dificultate în a înţelege aceastǎ afirmaţie.

În sutra „Mahayana Mahaparinirvana”[44], Shakyamuni a prezis că după ce va intra în Nirvana, demoni vor fi reîncarnaţi în călugări, călugăriţe şi budişti laici, bărbaţi şi femei, pentru a submina Dharma. Desigur, nu putem şti precis la ce s-a referit Shakyamuni. Însă distrugerea budismului de către PCC a început într-adevăr cu formarea unui „front unit” cu câţiva budişti. PCC a trimis chiar membrii ai Partidului Comunist pe ascuns pentru a se infiltra direct în religie şi a o submina din interior. Într-o şedinţă de analiză critică în timpul Revoluţiei Culturale, Zhao Puchu, vicepreşedintele Asociaţiei Budiste Chineze din acea vreme, a fost întrebat: „tu eşti membru al Partidului Comunist, de ce crezi în budism?”.

Shakyamuni a ajuns la iluminarea supremă şi completă prin „precept, concentrare, înţelepciune”. Aşa că înainte de nirvana sa, el şi-a îndrumat discipolii să „susţină şi să respecte Preceptele. Să nu le abandoneze şi să nu le încalce”. El a mai avertizat că „Cei care încalcă preceptele sunt detestaţi de cer, dragoni, spirite şi zei. Proasta lor reputaţie se răspândeşte departe şi pretutindeni… Când vieţile lor se vor termina, vor suferi în iad pentru karma lor şi îşi vor întâlni soarta necruţătoare. Apoi vor ieşi de acolo. Vor continua să sufere purtând corpuri de fantome înfometate şi animale. Vor suferi la nesfârşit[45] într-un astfel de ciclu, fără a fi eliberaţi vreodată”.

Călugării budişti politici au fost surzi la avertismentele lui Buddha. În 1952 PCC şi-a trimis reprezentanţi la întâlnirea inaugurală a Asociaţiei Budiste Chineze. La întâlnire mulţi budişti din asociaţie au propus abolirea perceptelor budiste. Au susţinut că aceste discipline au cauzat moartea multor tineri. Unii chiar au pledat în favoarea ideii că „oamenii ar trebui să fie liberi să creadă în orice religie. Călugării şi călugăriţele ar trebui să fie liberi să se căsătorească, să bea alcool şi să mănânce carne. Nimeni n-ar trebui să intervină în legătură cu aceasta”. În acel timp, maestrul Xuyun prezent la întrunire a văzut că budismul se confrunta cu pericolul dispariţiei în China. El a păşit înainte, opunându-se propunerilor şi a cerut menţinerea preceptelor şi costumelor budiste. Ca urmare, maestrul Xuyun a fost calomniat şi etichetat drept „contra-revoluţionar”. A fost deţinut în camera stareţului şi nu i s-a dat nici să mănânce şi nici să bea. Nu i s-a permis să iasă afară din cameră nici măcar pentru a folosi toaleta. I s-a mai ordonat să predea aurul, argintul şi armele de foc pe care le avea. Când Xuyun a răspuns că nu are aşa ceva, a fost bătut atât de tare încât craniul i-a fost fracturat şi coastele i-au fost rupte. În acel moment maestrul Xuyun avea aproape 112 ani. Poliţia militară l-a împins de pe pat pe podea. Când s-au întors a doua zi şi l-au găsit pe Xuyun încă viu, l-au bătut din nou cu brutalitate.

Asociaţia Budistă Chineză, fondată în 1952, şi Asociaţia Taoistă Chineză, fondată în 1957, au declarat clar în statutul lor de întemeiere că se află „sub conducerea guvernului poporului”. În realitate se află sub conducerea ateistă a PCC. Ambele asociaţii au menţionat că vor participa în mod activ la activităţile de producţie şi construcţii şi vor pune în aplicare politicile guvernamentale. Au fost complet transformate în organizaţii seculare. Budiştii şi taoiştii devotaţi care au rămas fideli preceptelor, au fost etichetaţi drept contra-revoluţionari, sau membri ai „sectelor superstiţioase” şi societăţilor secrete. Sub lozinca revoluţionară „purificarea budiştilor şi a taoiştilor”, aceştia au fost încarceraţi, forţaţi să se „reformeze prin muncă” sau chiar executaţi. N-au fost cruţate nici religiile venite din Vest, Biserica Catolică şi cea Protestantă.

Pe baza statisticilor din cartea Persecutarea creştinilor de către Partidul Comunist Chinez, publicată în 1958, chiar numărul limitat de documente făcute publice relevă faptul că, dintre clericii acuzaţi drept „aristocraţi” sau „despoţi locali”, un număr de 8.840 au fost ucişi şi 39.200 au fost trimişi în lagăre de muncă. Dintre clericii etichetaţi drept „contra-revoluţionari”, 2.450 au fost ucişi şi 24.800 trimişi în lagăre de muncă[46].

Religiile sunt căi prin care oamenii se ridică din lumea seculară şi se cultivă pe sine. Ele pun accentul pe „celălalt mal” (ţărmul iluminării perfecte) şi pe „Cer”. Shakyamuni a fost un prinţ indian. Pentru a căuta mukti[47], o stare în care se poate obţine pacea minţii, înţelepciune mai înaltă, iluminare totală şi Nirvana[48], a renunţat la tron, plecând în munţii împăduriţi pentru a cultiva prin greutăţi şi chinuri. Înainte ca Iisus să devină iluminat, Satan l-a dus pe vârful unui munte şi i-a arătat regatele lumii în toată splendoarea lor. Satan a spus: “Dacă mi te închini şi mă venerezi, îţi voi da toate acestea”. Dar Iisus n-a putut fi ispitit. Însă călugării politici şi pastorii care au format fronturi unite cu PCC, au aranjat o serie de înşelăciuni şi minciuni precum: „budismul lumii umane” şi „religia este adevărul, aşa cum este şi socialismul”. Ei au susţinut că „nu există contradicţii între malul acesta şi celălalt”. I-au încurajat pe budişti şi taoişti să caute fericirea, gloria, splendoarea, bogăţia şi rangul în această viaţă şi au modificat doctrinele religioase şi înţelesul lor.

Budismul interzice omorul. PCC a omorât oamenii ca pe muşte în timpul „suprimării contra-revoluţionarilor”[49]. Dar călugării politici au justificat acest lucru spunând că „omorârea contra-revoluţionarilor este o compasiune şi mai mare”. În timpul „războiului de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”[50] (1950-1953), călugării au fost trimişi direct chiar pe front, cu scopul precis de a ucide.

Să luăm un alt exemplu din creştinism. În 1950, Wu Yaozong[51] a format „Biserica Patriotică”, sau a „Celor Trei” care urmează principiile: auto-administrare, auto-sprijinire şi auto-propagare. Susţinea că astfel vor scăpa de „imperialism” şi se vor alătura în mod activ „războiului de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”. Un bun prieten de-al lui a fost încarcerat timp de peste 20 de ani, pentru că a refuzat să se alăture „Bisericii Patriotice” şi a suferit tot felul de torturi şi umilinţe. Când l-a întrebat pe Wu Yaozong: „Cum priveşti miracolele pe care le-a făcut Iisus?”, Wu a răspuns: „Eu m-am lepădat de toate”.

Nerecunoaşterea miracolelor lui Iisus echivalează cu nerecunoaşterea Paradisului lui Iisus. Cum poate fi cineva considerat creştin când nu recunoaşte nici măcar Paradisul unde s-a ridicat Iisus? Oricum, în calitate de fondator al „Bisericii Patriotice”, Wu Yaozong a devenit membru al Comitetului Permanent al Conferinţei Consultative Politice. Când a păşit în Marea Sală a Poporului[52], probabil că uitase complet cuvintele lui Iisus „Iubeşte-l pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă." (Matei, 22:37-38). „Dă-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. (Matei, 22:21)

Partidul Comunist Chinez a confiscat proprietăţile templelor, a forţat călugării şi călugăriţele să studieze marxism-leninism pentru a le spăla creierul şi chiar i-a dus la muncă forţată. De exemplu, în oraşul Ningbo, provincia Zhejiang exista un „atelier budist”. Peste 25.000 de călugări şi călugăriţe au fost forţaţi să muncească acolo. Mai absurd este că PCC, pentru a dezintegra budismul, a încurajat călugării şi călugăriţele să se căsătorească. De exemplu, chiar înainte de 8 martie, Ziua Femeii, în 1951, Federaţia Femeilor din oraşul Changsha, provincia Hunan a ordonat tuturor călugăriţelor din provincie să se hotărască să se căsătorească în câteva zile. În plus, călugării tineri şi viguroşi au fost forţaţi să intre în armată şi au fost trimişi pe câmpul de luptă drept carne de tun[53].

Diverse grupuri religioase din China, împreunǎ cu adevǎrata elită a budismului şi taoismului, au fost desfiinţate de violenţa PCC. Dintre cei rămaşi, mulţi s-au reîntors la viaţa seculară, iar alţii au devenit agenţi secreţi ai Partidului Comunist, îmbrăcând sutana[54], roba taoistă, sau roba lungă de pastor, pentru a deforma scripturile budiste, Canonul taoist şi Sfânta Biblie şi pentru a justifica mişcările PCC folosind aceste doctrine.

Distrugerea relicvelor culturale

Ruinarea relicvelor culturale este o parte importantă a distrugerii culturii tradiţionale de către PCC. În campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”, multe cărţi unicat, scrieri caligrafice şi picturi colecţionate de intelectuali au fost arse sau făcute bucăţi, ajungând pastă pentru hârtie. Zhang Bojun[55] avea o colecţie de familie care număra peste 10.000 de cărţi. Conducătorii Gărzilor Roşii au pus o parte dintre ele pe foc pentru a se încălzi. Ce a rămas a fost trimis la fabricile de hârtie şi tocat pentru pastă de hârtie.

Hong Qiusheng, specialist în restaurări de scrieri caligrafice şi picturi, era un om mai în vârstă, căruia i se spunea şi „doctorul miraculos” al scrierilor caligrafice şi al picturilor antice. El a asamblat nenumărate capodopere de talie mondială de exemplu picturile de decor ale împăratului Huizong, al dinastiei Song[56], picturile pe bambus ale lui Su Dongpuo[57], şi picturile lui Wen Zhengming[58] şi Tang Bohu[59]. Majoritatea sutelor de scrieri caligrafice şi picturi antice pe care le-a salvat de-a lungul deceniilor deveniseră o colecţie naţională de primă clasă. Scrierile caligrafice şi picturile, pe care le-a colecţionat cu mari eforturi, au fost etichetate ca aparţinând celor „Patru Lucruri Vechi”, şi arse. Mai târziu Hong a mărturisit printre lacrimi: „Peste 100 jin[60] (50 kg) de scrieri caligrafice şi picturi; le-a luat mult timp să le ardă !”[61].

În timp ce problemele lumeşti apar şi dispar,

Antic, modern, încolo şi încoace,

Râurile, munţii rămân neschimbaţi în gloria lor

Şi pot fi văzuţi de pe această cărare…[62]

În cazul în care chinezii de azi şi-ar mai aminti ceva din istoria lor, s-ar simţi probabil diferit atunci când ar recita acest poem al lui Meng Haoran. Locurile istorice ale vestitului munte şi ale vestitului râu au fost distruse şi au dispărut în furtuna „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi”. A fost distrus nu numai Pavilionul Orhideei, unde Wang Xizhi[63] a scris faimosul „Prolog la colecţia de poeme compuse la Pavilionul Orhideei”[64], ci şi mormântul lui Wang Xizhi. Fosta reşedinţă a lui Wu Chen`en[65] din provincia Jiangsu a fost demolată, ultima reşedinţă a lui Wu Jingzi[66] din provincia Anhui a fost şi ea distrusă, tabletele de piatră pe care Su Dongpo a scris de mână articolul „Coliba bătrânului beţiv de la marginea drumului[67] a fost răsturnată de tinerii revoluţionari[68] şi literele de pe tableta de piatră au fost rase.

Esenţa culturii chineze a fost moştenită şi acumulată în mii de ani. Dacă este distrusă, nu mai poate fi restaurată. Cu toate acestea, PCC a distrus-o în mod barbar în numele „revoluţiei”, fără pic de regret sau ruşine. Când toţi plângeam după Vechiul Palat de Vară, cunoscut ca „palat al palatelor”, care a fost ars de forţele aliate ale Marii Britanii şi Franţei, când oftam după monumentala lucrare a Enciclopediei Yongle[69], distrusă de flăcările invadatorilor în timpul războiului, am fi putut oare anticipa că distrugerea cauzată de PCC va fi de o amploare mult mai mare, mai îndelungată şi mai completă decât cea cauzată de oricare alt invadator?

Distrugerea credinţelor spirituale

Pe lângă distrugerea formelor fizice ale religiei şi culturii, PCC şi-a folosit capacitatea supremă de care dispunea şi pentru a distruge identitatea spirituală a oamenilor, formată din credinţă şi cultură.

Să analizăm de exemplu felul în care PCC a tratat credinţele etnice. PCC a considerat că tradiţiile grupului musulman Hui fac parte din cele „Patru Lucruri Vechi” – gândire, cultură, tradiţie, obiceiuri vechi. I-a forţat pe cei din grupul etnic Hui să mănânce carne de porc. Ţăranilor musulmani şi moscheelor li s-a cerut să crească porci, iar fiecare gospodărie trebuia să dea 2 porci pe an pentru ţară. Gărzile Roşii chiar l-au forţat să mănânce excremente umane pe Panchen Lama, al doilea (ierarhic) buddha în viaţă. Unor trei călugări de la Templul Supremei Fericiri, cel mai mare templu budist construit în timpurile moderne (1921), situat în oraşul Harbin, provincia Heilongjiang, le-a fost ordonat să afişeze un poster mare pe care scria „În iad cu sutrele – sunt pline de rahat”.

În 1971 Lin Biao, vicepreşedinte al Comitetului Central al PCC, a încercat să fugă din China, dar a fost ucis când avionul său s-a prăbuşit în Undurkhan, Mongolia. Mai târziu, la reşedinţa Maojiawan din Beijing a lui Lin, au fost găsite câteva citate confucianiste. Drept urmare PCC a pornit o campanie nebună de „critică a lui Confucius”. Un scriitor numit Liang Xiao[70] a publicat un articol în Steagul Roşu - revistă reprezentativă a PCC - intitulat „Cine este Confucius?”. Articolul îl descria pe Confucius drept „un nebun care dorea să întoarcă istoria înapoi“ şi un „demagog înşelător şi viclean”. Au urmat benzi desenate şi cântece care-l demonizau pe Confucius.

Aşa au fost distruse complet demnitatea şi sacralitatea religiei şi a culturii.

Distrugere fără de sfârşit, fără limite

În China antică, guvernul central îşi extindea conducerea numai până la nivelul de judeţ; sub acest nivel clanurile patriarhale îşi menţineau controlul autonom. Aşa că, de-a lungul istoriei, distrugeri precum „arderea cărţilor şi îngroparea învăţaţilor confucianişti” de către împăratul Qin Shi Huang[71] din dinastia Qin (221-207 î.C.) precum şi cele patru campanii de eliminare a budismului între secolele V şi X de către cei „trei Wu şi un Zong”, au fost toate impuse de la vârf la bază, şi n-au putut elimina în nici un chip cultura. Operele clasice şi ideile confucianiste şi budiste au continuat să supravieţuiască în vastele domenii ale societăţii. Prin contrast, campania de înlăturare a celor „Patru Lucruri Vechi” de către tinerii studenţi incitaţi de PCC a fost o mişcare naţională pornită de jos, de „entuziasm spontan”. Extinderea PCC în fiecare sat prin organizaţiile rurale de Partid a dus la un control atât de strâns asupra societăţii, încât mişcarea „revoluţionară” a PCC s-a extins fără sfârşit şi a afectat fiecare persoană de pe fiecare petec de pământ din China.

Niciodată în decursul istoriei, nici un împărat n-a eradicat din minţile oamenilor lucrurile considerate ca fiind cele mai sacre şi frumoase, aşa cum a procedat PCC, folosind propaganda bazată pe calomnie şi insultă, la care s-a adăugat violenţa. Eliminarea credinţei poate fi deseori mai eficientă şi efectul ei de mai lungă durată decât distrugerea lucrurilor fizice.

Reformarea intelectualilor

Caracterele chinezeşti reprezintă esenţa celor 5.000 de ani de civilizaţie. Forma şi pronunţia fiecărui caracter, dialectele şi implicaţiile literare formate din combinaţii ale caracterelor exprimă sensuri culturale profunde. PCC nu numai că a simplificat caracterele chinezeşti, dar a mai şi încercat să le înlocuiască cu caracterele pinyin romanizate, fapt care ar fi dus la eliminarea tuturor tradiţiilor culturale ale caracterelor chinezeşti şi ale limbii. Dar planul de înlocuire a eşuat, evitându-se degradări ulterioare ale limbii chineze. Însă intelectualii chinezi care au moştenit această cultură tradiţională, n-au avut norocul de a fi scutiţi de distrugere.

Înainte de 1949 China avea două milioane de intelectuali. Deşi unii studiaseră în Vest, ei moşteniseră unele idei confucianiste. PCC desigur nu putea slăbi controlul asupra lor, deoarece, ca membri ai clasei „intelectual-aristocrate” tradiţionale, modurile lor de gândire jucau roluri importante în modelarea gândirii oamenilor obişnuiţi.

În septembrie 1951 PCC iniţia o „mişcare de reformă a gândirii” pe scară largă, începând din mijlocul intelectualilor de la Universitatea din Beijing. Intelectualii (în mijlocul lor fiind profesori din colegii, licee şi şcoli primare şi studenţii din colegii) au fost fortati „să-şi mărturisească greşelile de-a lungul propriei istorii, cu loialitate şi în mod onest”, astfel încât să fie curăţate orice elemente contra-revoluţionare[72].

Lui Mao Zedong nu i-au plăcut niciodată intelectualii. El afirma: „Ei (intelectualii) trebuie să fie conştienţi de un adevăr, anume că mulţi aşa-numiţi intelectuali - relativ vorbind - sunt complet ignoranţi, iar muncitorii şi fermierii ştiu uneori mai mult decât ei”[73]. Comparativ cu muncitorii şi ţăranii, intelectualii nereformaţi nu erau „curaţi” şi, analizând lucrurile până la capăt, muncitorii şi ţăranii erau cei mai „curaţi” oameni, chiar dacă mâinile lor erau murdare şi picioarele mânjite cu bălegar de vacă…[74]

Persecuţia intelectualilor de către PCC a început cu diverse forme de acuzare, începând în 1951 cu criticarea lui Wu Xun[75] pentru „şcolile care funcţionau cu bani cerşiţi”, până la atacul lui Mao Zedong împotriva scriitorului Hu Feng[76], care a fost etichetat drept contra-revoluţionar în 1955. La început intelectualii nu erau clasificaţi drept reacţionari, dar începând cu 1957, după ce mai multe grupuri religioase importante au cedat alǎturându-se mişcǎrii „frontului unit”, PCC şi-a putut focaliza energia asupra intelectualilor. Astfel a fost lansată mişcarea împotriva „exponenţilor dreptei”.

Spre sfârşitul lui februarie 1957, susţinând că „lasă o sută de flori să înflorească şi o sută de şcoli de gândire să concureze”, PCC a cerut intelectualilor să-şi exprime sugestiile şi criticile faţă de Partid, promiţând că nu vor exista represalii. Intelectualii erau de mult nemulţumiţi de rolul conducător pe care şi-l asumase PCC în toate domeniile, deşi Partidul nu era expert în aceste domenii, şi de uciderea de către PCC a oamenilor nevinovaţi în timpul campaniilor de „reprimare a contra-revoluţionarilor” din 1950-1953 şi de „eliminare a contra-revoluţionarilor” din 1955-1957. Şi-au închipuit că PCC devenise în sfârşit mai liberal. Aşa că au început să vorbească deschis despre adevăratele lor sentimente şi critica lor a devenit din ce în ce mai intensă.

La mulţi ani după aceste întâmplări mai există încă oameni care cred că Mao Zedong a început să atace intelectualii numai după ce s-a enervat din cauza criticilor lor excesiv de aspre. Adevărul este însă altul.

Pe 15 mai 1957 Mao Zedong scria un articol intitulat „Lucrurile încep să se schimbe”, articol care a circulat printre oficialii superiori ai PCC. Articolul spunea: „Recent, cei de dreapta s-au arătat a fi cei mai hotărâţi şi cei mai înverşunaţi… Cei cu vederi de dreapta, anti-comunişti, încearcă cu disperare să stârnească un uragan de gradul şapte în China … şi au o puternică tendinţă de a distruge Partidul Comunist”[77]. După aceasta, oficialii care fuseseră indiferenţi la campania „Celor o sutǎ de flori care să înflorească şi o sutǎ de şcoli de gândire care să se întreacă”, au devenit deodată entuziaşti şi „plini de zel”. În memoriile ei intitulate Trecutul nu dispare ca fumul, fiica lui Zhang Bojun povestea:

Li Weihan, ministru al Departamentului Frontului Unit de Muncă, l-a sunat personal pe Zhang Bojun pentru a-l invita la o întâlnire clarificatoare şi a-i expune opinia despre PCC. A fost aranjat ca Zhang să stea pe o canapea pe un rând din faţă. Neştiind că era o cursă, Zhang şi-a rostit în mod clar dezaprobarea faţă de PCC. Pe toată durata derulării scenariului, Li Weihan părea relaxat. Zhang probabil gândea că Li este de acord cu ce spunea el. Nu ştia că lui Li îi făcea plăcere să vadă cum prada îi cădea în capcană”.

După întâlnire, Zhang a fost clasificat ca numărul unu printre persoanele cu vederi de dreapta din China.

Putem găsi mai multe momente din 1957 când au avut loc propuneri sau discursuri rostite de intelectuali care ofereau critici şi sugestii: „Institutul de proiecte politice” al lui Zhang Bojun, din 21 mai; „Vederi absurde anti-sovietice” al lui Long Yun din 22 mai; „Comitetul pentru redresare” al lui Luo Longji din 22 mai; discursul referitor la „Critica socialismului feudal al PCC”, la Universitatea din Beijing, al lui Lin Xiling pe 30 mai; „Partidul ar trebui să renunţe la conducerea artelor” al lui Wu Zuguang din 31 mai şi „Partidul domină lumea” al lui Chu Anping din 1 iunie. Toate aceste propuneri şi discursuri au fost solicitate şi prezentate după ce Mao Zedong îşi ascuţise cuţitul de măcelar.

Toţi aceşti intelectuali, după cum se poate bănui, au fost mai apoi etichetaţi ca având vederi de dreapta. În întreaga ţară existau mai mult de 550.000 asemenea persoane cu vederi de dreapta.

Tradiţia chineză spunea că „învăţaţii pot fi ucişi, dar nu umiliţi”. PCC, în schimb, a fost capabil sǎ umileascǎ intelectualii, negându-le dreptul la supravieţuire (la mâncare) şi ajungând sǎ le ameninţe familiile atunci când nu acceptau aceastǎ umilire. Mulţi intelectuali au cedat, iar alţii au plătit altfel pentru a se salva, prin aceasta inimile multora fiind adânc rănite. Cei care nu s-au supus umilinţelor au fost ucişi – servind astfel ca exemplu pentru ceilalţi intelectuali.

Tradiţionala „clasă intelectualǎ”, exemplu de moralitate socială, a fost astfel distrusă.

Mao Zedong spunea:

Cu ce se poate lăuda împăratul Qin Shi Huang? A ucis doar 460 de învăţaţi confucianişti; dar noi am ucis 46.000 de intelectuali. Când am suprimat contra-revoluţionarii n-am ucis noi la fel de bine şi ceva intelectuali? Cei cu vederi pro-democratice ne-au acuzat că am acţionat ca împăratul Qin Shi Huang. Eu nu sunt de acord. Noi l-am întrecut de o sută de ori[78].

Într-adevăr, Mao Zedong nu numai că a ucis intelectualii. Mai trist, le-a distrus minţile şi inimile.

Crearea unei culturi aparente păstrând aparenţa tradiţiei dar înlocuind conţinutul

După ce PCC a adoptat reforma economică şi politica uşilor deschise, a renovat multe biserici şi multe temple budiste şi taoiste. A organizat multe expoziţii în templele chineze şi la multe târguri culturale din afara Chinei. Acesta este ultimul efort prin care PCC foloseşte şi distruge ce a mai rămas din cultura tradiţională. Există două motive pentru care PCC procedează astfel. Pe de o parte, bunătatea inerentă a naturii umane, pe care PCC n-ar fi putut-o elimina în nici un fel, ar fi dus la distrugerea culturii de Partid. Pe de altă parte, intenţia PCC a fost de a folosi cultura tradiţională drept cosmetică pe care s-o aplice pe adevărata sa faţă, pentru a-şi acoperi natura malefică, ce poate fi caracterizată prin „minciună, ură şi violenţă”.

Esenţa culturii stǎ în semnificaţia sa moralǎ lăuntricǎ, în timp ce formele culturale superficiale au numai o valoare de divertisment. PCC a restaurat elementele superficiale ale culturii, care satisfac nevoia de spectacol, pentru a-şi ascunde adevăratul scop - de distrugere a moralităţii. Indiferent câte expoziţii de artă şi scrieri caligrafice a organizat PCC, indiferent câte festivaluri de cultură cu dansuri de dragoni şi lei au fost puse în scenă, indiferent câte festivaluri gastronomice a găzduit şi indiferent cât de multă arhitectură clasică a fost construită, Partidul nu restaurează decât înfăţişarea superficială, nu şi esenţa culturii. Între timp, PCC îşi promovează propriile manifestări culturale atât în interiorul cât şi în afara Chinei, singurul scop fiind în esenţă menţinerea puterii sale politice.

Încă o dată, templele constituie un exemplu. Prin temple se înţeleg acele locuri unde oamenii pot cultiva ascultând clopote dimineaţa şi toaca la asfinţit, venerându-l pe Buddha sub candele. Cei din societatea umană obişnuită se pot de asemenea spovedi şi închina acolo. Cultivarea necesită o inimă curată, care nu urmăreşte nimic. Spovedania şi venerarea necesită un mediu serios şi solemn. Însă templele au fost transformate în atracţii turistice de dragul profitului economic. Dintre cei care efectiv viziteazǎ azi templele din China, câţi dintre ei s-au dus pentru a reflecta asupra greşelilor lor cu o inimǎ sincerǎ şi plinǎ de respect faţǎ de Buddha, dupǎ ce s-au spǎlat şi si-au schimbat cǎmaşa?

Restaurarea aparenţei, însoţită de distrugerea semnificaţiei profunde a culturii tradiţionale este tactica pe care PCC a adoptat-o pentru a zăpăci oamenii, aceştia trăind în confuzie. Fie că este vorba de budism sau de alte religii, sau forme culturale derivate din acestea, PCC le degradeazǎ în mod deliberat în acest fel.

III. Cultura de Partid

În paralel cu distrugerea culturii tradiţionale semi-divine, PCC punea pe tăcute bazele propriei „culturi de Partid” prin repetate mişcări politice. Cultura de Partid a transformat generaţia mai veche, a otrăvit generaţia mai tânǎrǎ, şi a avut impact chiar şi asupra copiilor. Influenţa sa a fost extrem de profundă şi vastă. Chiar şi atunci când mulţi au încercat să expună ticăloşia PCC, n-au putut-o face decât adoptând modul de judecare a binelui şi răului, modul de analiză şi vocabularul dezvoltat de PCC, acţiuni care purtau în mod inevitabil amprenta culturii de Partid.

Cultura de Partid n-a moştenit numai esenţa ticăloşiei culturii marxist-leniniste născute în străinătate, ci a mai şi combinat cu îndemânare toate elementele negative acumulate în mii de ani de cultură chineză cu revoluţia violentă şi cu filozofia luptei din propaganda de Partid. Aceste componente negative includ luptele interne pentru putere din interiorul familiei regale, formarea de clici pentru a urmări interese meschine, jocuri politice menite să-i facă pe alţii să sufere, tactici murdare şi conspiraţie. În decadele din perioada luptei PCC pentru supravieţuire, caracteristica sa de „minciună, ură şi violenţă” a fost îmbogăţită, hrănită şi extinsă.

Natura culturii de Partid este formată din despotism şi dictatură. Această cultură serveşte Partidului în lupta sa politică şi în luptele de clasă. Există patru aspecte care pot ajuta la înţelegerea modului în care se formează mediul „umanist” de teroare şi despotism al Partidului.

Aspectul de dominare şi control

A. Cultura izolării

Cultura Partidului Comunist este un monopol „izolat”, fără libertate de gândire, vorbire, asociere sau credinţă. Mecanismul dominaţiei Partidului seamănă cu un sistem hidraulic care se bazează pe presiune înaltă şi izolare pentru a menţine starea de control. Chiar şi o spărtură minusculă poate cauza prăbuşirea sistemului. De exemplu, Partidul a refuzat dialogul cu studenţii în timpul mişcării studenţeşti din 4 iunie[79], temându-se că dacă ar lua naştere această spărtură, muncitorii, ţăranii, intelectualii şi militarii ar cere şi ei dialog. Ca urmare, China s-ar fi mişcat către democraţie şi dictatura unui singur Partid ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Aşa că au ales să comită crime mai degrabă decât să dea curs cererilor studenţilor. Astăzi PCC are zeci de mii de poliţişti de internet, pentru a monitoriza Internetul şi a bloca paginile de web neaprobate de PCC.

B. Cultura terorii

În ultimii 55 de ani PCC a folosit teroarea pentru a suprima gândirea chinezilor. A mânuit biciul şi cuţitele sale de măcelar pentru a forţa oamenii să se conformeze - poporul nu are nicio idee când îl va lovi un nou dezastru. Trăind în frică, oamenii au devenit ascultători. Adepţii democraţiei, gânditorii independenţi, scepticii din interiorul sistemului (PCC) precum şi membrii diverselor grupuri spirituale au devenit ţintele crimelor, iar uciderea lor era constant manevratǎ pentru a teroriza oamenii. Partidul doreşte să suprime orice opoziţie de la rǎdǎcinǎ.

C. O cultură a reţelei de control

PCC exercitǎ un control total asupra societǎţii. Există un sistem de înregistrare a gospodăriei, un sistem de comitete de vecinătate şi diferite niveluri ale structurii comitetelor de Partid. „Sunt înfiinţate organizaţii de Partid la nivel de întreprindere”, „Fiecare sat are propria sa organizaţie de Partid”. Membrii Partidului şi Ligii Tineretului Comunist au activităţi regulate. În consecinţă PCC a adoptat şi o serie de lozinci. Câteva exemple: „Apără-ţi propria uşă şi urmăreşte oamenii din apropierea ta.”, „Nu lăsa oamenii să trimită apeluri la guvern”, „Implementează cu hotărâre sistemul de taxare, garantează îndeplinirea sarcinilor şi constată unde zace responsabilitatea. Fii vigilent şi controlează strict. Fii sever în ceea ce priveşte disciplina şi regulile şi garantează măsuri de control preventive şi constante”. „Biroul 610[80] va forma un comitet de supraveghere pentru a inspecta şi monitoriza activităţile din fiecare regiune şi unitate de lucru la intervale neregulate”.

D. Cultura de incriminare

PCC a ignorat complet principiile guvernării prin lege în societatea modernă şi a promovat în mod viguros politica tragerii la răspundere. Şi-a folosit puterea absolută pentru a pedepsi rudele celor care erau etichetaţi ca „aristocraţi”, „bogaţi”, „reacţionari”, „elemente rele” şi „persoane cu vederi de dreapta”. A promovat teoria „originii de clasă”[81].

Astăzi, PCC „trage la răspundere liderii principali”, pe care îi mustră în public dacă eşuează - în rolurile lor de lideri – şi nu iau măsuri adecvate pentru a-i împiedica pe practicanţii Falun Gong să meargă la Beijing să „creeze probleme”. Pentru cazurile serioase sunt luate acţiuni disciplinare. „Dacă cineva practică Falun Gong, fiecare membru al familiei sale va fi concediat”. „Dacă un salariat practică Falun Gong, toată lumea din întreprindere rămâne fără prime”. PCC a mai promulgat şi discriminare, clasificând copiii în 2 grupe: „cei care pot fi educaţi şi transformaţi” sau „cele cinci clase negre” (proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente rele şi persoane cu vederi de dreapta). Partidul a promovat supunerea faţă de Partid şi „loialitatea faţă de Partid mai presus de loialitatea familialǎ”. Pentru a asigura aplicarea politicilor sale au fost înfiinţate diverse sisteme: de exemplu sistemul de arhive personale şi organizatorice şi sistemul detaşărilor, cadrele putând fi mutate spontan in orice alt loc. Oamenii au fost încurajaţi să se acuze şi să se dea în vileag unii pe alţii, fiind recompensaţi pentru contribuţiile aduse Partidului.

Aspecte ale Propagandei

A. O culturǎ unei singure voci

În timpul Revoluţiei Culturale, China a fost umplută de lozinci precum: „instrucţiuni supreme”, „o frază (a lui Mao) face cât zece mii de propoziţii, fiecare fiind adevărul”. Toată mass media a fost îndemnată să cânte laude şi să sprijine colectiv Partidul. Când era nevoie, lideri de la orice nivel al Partidului, guvern, armată, muncitori, liga tineretului şi organizaţii ale femeilor, erau chemaţi pentru a-şi exprima sprijinul faţǎ de partid. Fiecare trebuia sǎ se supunǎ acestor teste dureroase.

B. O cultură ce promoveazǎ violenţa

Mao Zedong spunea: „Într-o ţară cu 800 de milioane de oameni, cum poate să funcţioneze fǎrǎ luptă?”. În persecuţia Falun Gong, Jiang Zemin îi încuraja pe poliţişti spunând: „Cei care îi omoară în bătaie pe practicanţii Falun Gong nu sunt pedepsiţi”. PCC a fost adeptul „războiului total”; „bomba atomică este doar un tigru din hârtie...chiar dacă moare jumătate din populaţie, cealaltă jumătate rămasă tot ar reconstrui patria noastrǎ din ruine”.

C. O cultură care incită la ură

O politicǎ naţionalǎ fundamentalǎ a fost: „Nu uita niciodatǎ suferinţa claselor (sărace) şi aminteşte-ţi întotdeauna de duşmănia în lacrimi şi sânge”. Cruzimea faţă de clasa inamică a fost elogiatǎ ca o virtute. Învăţătura PCC era „Ţine în tine ura, mestec-o şi înghite-o. Plantează-ţi ura în inimă, astfel încât să înmugurească[82].

D. O cultură a înşelǎciunii şi a minciunii

Câteva exemple ale minciunilor PCC: „Recolta pe fiecare mu[83] este de peste zece mii jin”, în timpul Marelui Salt Înainte (1958). „Nici măcar o singură persoană n-a fost ucisă în Piaţa Tiananmen”, în timpul masacrului din 4 iunie 1989. „Virusul SARS este sub control”, în 2003. „În prezent situaţia drepturilor omului în China este cea mai bună din istorie”, şi teoria celor „Trei Reprezentări”[84].

E. Cultura spălării creierului

Câteva lozinci inventate de PCC pentru spălarea creierului oamenilor: „Nu ar exista nicio nouǎ Chinǎ fără Partidul Comunist”, „Forţa care duce mai departe cauza noastră este PCC, şi baza teoretică ce ne ghideazǎ gândirea este marxism-leninismul”[85]. „Aliniazǎ-te în totalitate Comitetului Central al Partidului” şi „Executǎ ordinele Partidului dacă le înţelegi, şi dacǎ nu le înţelegi executǎ-le oricum; înţelegerea ta va creşte pe mǎsurǎ ce le execuţi”.

F. Cultura venerării

„Cerul şi Pământul sunt mari, dar mai mare este bunătatea Partidului”, „Datorăm toate realizările noastre Partidului”, „Consider Partidul drept propria mamă”, „Folosesc propria-mi viaţǎ pentru a apǎra Comitetul Central al Partidului”, „Un Partid mare, glorios şi corect”, „Un Partid de neînvins”, etc.

G. Cultura afectării

Partidul a stabilit modele de urmat şi a încercat sǎ impunǎ exemple. Unul după altul, a lansat „progresul socialist ideologic şi etic” şi campania de „educaţie ideologică”. Dar, pânǎ la urmă, oamenii continuau să facă ceea ce făceau şi înainte de fiecare campanie. Toate lecţiile publice şi schimbul de experienţǎ erau în realitate simple „demonstraţii exterioare şi superficiale” şi standardul moral al societăţii a continuat în schimb să facă mari salturi înapoi.

Aspectul relaţiilor interpersonale

A. Cultura invidiei

Partidul a promovat „egalitarismul absolut”, ceea ce îneamnǎ că „oricine este diferit de ceilalţi devine ţinta unui atac”. Oamenii sunt invidioşi pe cei care au puteri mai mari şi pe cei care sunt mai bogaţi - aşa-numitul „Sindrom al Ochiului Roşu”[86].

B. Cultura oamenilor care se calcă în picioare

PCC a promovat „lupta pe faţă şi delaţiunea în spate”. Spionarea propriilor colaboratori, fabricarea de documente scrise pentru a-i acuza pe nedrept, inventarea de fapte şi exagerarea greşelilor lor – aceste comportamente deviante au fost folosite pentru a măsura apropierea faţă de Partid şi dorinţa de avansare a oamenilor.

Influenţele subtile asupra psihicului şi comportamentului oamenilor

A. O cultură care transformă fiinţele umane în maşini

Partidul doreşte ca oamenii să fie „şurubul care nu rugineşte niciodată al maşinii revoluţionare”, să fie „uneltele supuse ale Partidului” sau „să atace în orice direcţie îi îndrumǎ Partidul”. „Soldaţii preşedintelui Mao ascultă cel mai mult de Partid; merg oriunde este nevoie de ei şi se stabilesc oriunde existǎ dificultǎţi”.

B. O cultură care confundă ceea ce este corect cu ceea ce este greşit

În timpul Revoluţiei Culturale, PCC „mai degrabă ar mânca buruienile socialiste decât recoltele capitaliste”. Armatei i s-a ordonat să tragă şi să ucidă în timpul masacrului din 4 iunie „în schimbul a 20 de ani de stabilitate”. PCC, cu o cultură a standardelor duble, comite asupra altora lucruri pe care nu ar vrea să le încerce pe propria piele.

C. O cultură a spălării autoimpuse a creierului şi a supunerii necondiţionate

„Rangurile inferioare ascultă ordinele rangurilor superioare şi întregul Partid ascultă de Comitetul Central al Partidului”, „Luptǎ fără milă pentru eliminarea oricărui gând egoist care îţi trece prin minte”, „Dezlǎnţuie o revoluţie în adâncul sufletului tău”, „Aliniazǎ-te total Comitetului Central al Partidului”, „Uniţi-vă minţile, uniţi-vă paşii, uniţi-vă disciplina şi uniţi-vă comenzile”.

D. O cultură care transformă oamenii în sclavi

„China ar fi în haos fără Partidul Comunist”, „China este atât de vastă! Cine altcineva o poate conduce dacǎ nu Partidul Comunist?”, „Dacă se prăbuşeşte China, ar fi un dezastru mondial, aşa că va trebui să ajutăm PCC să rǎmânǎ la guvernare”. Din cauza fricii şi a nevoii de a se proteja, PCC a suprimat şi alte grupuri de stânga.

Există multe alte exemple ca acestea. Fiecare cititor chinez ar putea identifica, probabil, diferitele elemente ale culturii Partidului în experienţa sa personală.

Cei care au trǎit Revoluţia Culturală poate că mai păstrează încă o amintire vie a „piesei model”, a operelor moderne, a cântecelor având ca versuri cuvintele lui Mao Zedong, şi a „Dansului Loialităţii”. Mulţi îşi amintesc încă dialogurile din „Fata cu părul alb”, „Strategia tunelului”[87] şi „Războiul Minelor”[88]. Cu aceste opere literare PCC a spălat creierele oamenilor, umplându-le forţat mintea cu mesaje precum: „cât de strălucitor şi mare” este Partidul; cât de „energic şi vitejeşte” a luptat Partidul împotriva inamicului; cât de „total devotaţi Partidului” sunt soldaţii Partidului; cât de doritori sunt ei să se sacrifice pentru Partid; şi cât de stupizi şi vicioşi sunt inamicii. Zi de zi, maşina de propagandă a PCC injectează forţat în fiecare individ credinţele de care are nevoie Partidul Comunist. Astăzi, dacă cineva s-ar întoarce în timp, pentru a urmări „poemul epic” de dans şi muzică „Estul este roşu”, şi-ar da seama că întreaga temă şi stilul spectacolului este despre „a ucide, a ucide, a ucide tot mai mult”.

În acelaşi timp, PCC şi-a creat un sistem de limbaj şi discursuri: limbajul plin de insulte tipic criticii în masă, vorbele măgulitoare folosite pentru a cânta ode închinate Partidului, şi formalităţile oficiale banale, similare „eseului în opt părţi”[89]. Oamenii sunt făcuţi să vorbească inconştient, urmând şabloane de gândire care promovează conceptul „luptei de clasă” şi „preaslăvirea Partidului”, şi folosesc un limbaj autoritar în locul judecăţii calme şi raţionale. În plus PCC foloseşte în mod abuziv vocabularul religios deformându-i conţinutul.

Exagerarea principiilor adevărate duce la greşeli. Cultura de Partid a PCC abuzează, într-un anumit mod, şi de moralitatea tradiţională. De exemplu, una din valorile culturii tradiţionale este „credinţa”. Şi Partidul Comunist pune preţ pe „credinţă” promovând „credinţa şi onestitatea faţă de Partid”. Cultura tradiţională pune accent pe „pietatea filială”. PCC aruncă oamenii în puşcărie dacă n-au grijă de părinţii lor, dar face asta pur şi simplu pentru că altfel, aceşti părinţi ar deveni o „povară” pentru guvern. Când este vorba de satisfacerea nevoilor Partidului, copiilor li se cere să tragă o linie clară pentru a se separa de pǎrinţii lor. Cultura tradiţională pune accent pe „loialitate”, şi cu toate acestea, „oamenii sunt de o importanţă supremă; urmează apoi naţiunea, iar pe ultimul loc vine regele”. „Loialitatea” preferată de PCC este în schimb înţeleasǎ ca „devotament orb” - complet orb, astfel încât oamenilor li se cere să creadă necondiţionat în PCC şi să-l asculte mai presus de orice, fǎrǎ a pune întrebǎri.

Cuvintele folosite frecvent de PCC sunt înşelǎtoare. De exemplu, războiul civil dintre KMT şi comunişti este numit „Războiul de eliberare”, ca şi cum oamenii s-ar fi „eliberat” de sub opresiune. PCC face referire la perioada de dupǎ 1949 ca şi cum ar fi perioada de „După Întemeierea Naţiunii”, când în realitate, China exista cu mult timp înainte - PCC a instalat numai un nou regim politic. Marea Foamete care a durat trei ani[90] a fost definitǎ drept „trei ani de dezastru natural”, când de fapt n-a fost deloc un dezastru natural, ci dimpotrivǎ, o calamitate provocată în totalitate de om. Totuşi, auzind aceste vorbe folosite în viaţa de zi cu zi şi fiind imperceptibil influenţaţi de ele, oamenii acceptă în mod inconştient ideologia pe care PCC încearcă s-o inoculeze.

În cultura tradiţională, muzica este folosită ca mijloc ce permite controlarea dorinţelor umane. În Cartea Cântecului (Yue Shu), Volumul 24 din Cronicile Istoricului (Shi Ji), Sima Qian (145-85 î.C.)[91] spunea că natura omului este paşnică; senzaţiile generate de materia externă afectează emoţiile individului şi stârnesc sentimente de dragoste sau ură, bazate pe caracterul şi înţelepciunea persoanei. Dacă aceste sentimente nu sunt ţinute sub control, persoana care le are va fi sedusǎ permanent de tentaţiile externe fără de sfârşit şi va fi împinsǎ de sentimentele sale sǎ comitǎ multe fapte rele. În acest fel - spunea Sima Qian - împăraţii din trecut foloseau ritualuri şi muzică pentru a ţine sub control emotiile poporului. Cântecele trebuiau să fie „voioase, dar nu obscene; melancolice, dar să nu producă prea multă suferinţă”. Trebuiau să exprime sentimente şi dorinţe, dar în acelaşi timp să aibă control asupra lor. Confucius spunea în Analecte: „Cele trei sute de versuri ale Odelor (una dintre cele şase opere clasice redactate şi publicate de Confucius) pot fi rezumate într-o singură propoziţie: Elibereazǎ-te de rǎu”.

Însă un lucru atât de frumos precum muzica este folosit de PCC ca metodă de spălare a creierului. Cântece precum „Socialismul este bun”, „Nu ar exista China Nouă fără Partidul Comunist” şi multe altele de acest fel au fost cântate de la grădiniţă până la universitate. Cântând aceste cântece, oamenii au acceptat inconştient semnificaţia versurilor. În plus, PCC a furat acordurile celor mai melodioase cântece populare şi le-a transpus pe versuri care preamăreau Partidul. Aceasta a avut ca scop pe de o parte distrugerea culturii tradiţionale, iar de cealaltă parte promovarea Partidului însuşi.

În calitate de document clasic al PCC, „Discursul lui Mao Zedong la Forumul Yan`an asupra literaturii şi artei”[92] considera eforturile culturale şi cele militare ca fiind „cele două fronturi de bătălie”. El afirma că nu este suficient să ai militari înarmaţi, ci este nevoie şi de o „armată a artelor literare”. A stipulat că „artele literare ar trebui să servească politicii” şi că „artele literare ale clasei proletare … sunt ‘angrenajele şi şuruburile’ maşinii revoluţiei”. De la acest concept a fost dezvoltat apoi un sistem complet al culturii de Partid, având ca nucleu ateismul şi lupta de clasă. Acest sistem, în mod firesc, a fost total împotriva culturii tradiţionale.

„Cultura de Partid” a adus un serviciu foarte important PCC-ului, ajutându-l să îşi sporeascǎ puterea şi controlul asupra societăţii. La fel ca armata, închisorile şi forţele de poliţie, cultura de Partid este şi ea o maşină a violenţei, care exprimǎ un alt tip de brutalitate - „brutalitatea culturală”. Această brutalitate culturală, distrugând 5.000 de ani de cultură tradiţională, a redus la minim voinţa oamenilor şi a subminat coeziunea ce stǎ la baza identitǎţii naţionale.

Astăzi, mulţi chinezi ignorǎ complet esenţa culturii tradiţionale. Unii pun chiar pe picior de egalitate cei 50 de ani de cultură de Partid cu cei 5.000 de ani de cultură tradiţională chineză. Acesta este un lucru trist pentru poporul chinez. Mulţi nu realizează că atunci când se opun aşa-numitei culturi tradiţionale, ei sunt de fapt împotriva culturii de Partid a PCC, şi nu împotriva adevăratei culturi tradiţionale chineze.

Mulţi îşi pun speranţe în înlocuirea actualului sistem chinezesc cu sistemul democratic occidental. În realitate, democraţia vestică a fost şi ea întemeiată pe o bază culturală remarcabilă, aceea a creştinismului, care considera că „toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu”, respectând astfel natura umană şi opţiunile umane. Cum ar putea despotica şi inumana cultură de Partid a PCC să fie folosită drept fundament al unui sistem democratic de tip occidental?

Concluzii

China a început să devieze de la cultura tradiţională de pe vremea dinastiei Song (960-1279 d.C.), trăind din acel moment experienţa unei constante devastări. După mişcarea din „4 mai” 1919, unii intelectuali dornici de succes rapid şi beneficiu imediat au încercat găsirea unei căi pentru China, prin renegarea culturii tradiţionale şi orientarea către civilizaţia occidentală. În orice caz, conflictele şi discuţiile privind cultura s-au desfăşurat în interiorul mediului academic, fără implicarea forţelor de stat. Când, în schimb, a fost fondat PCC, conflictele culturale au fost aduse la rangul de luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Partid. Astfel PCC a început lansarea unui atac direct împotriva culturii tradiţionale, folosind orice mijloc şi abuzând de asemenea indirect, acceptând parţile ei superficiale, dar înlăturându-i esenţa.

Distrugerea culturii naţionale a fost şi ea parte din procesul de întemeiere a culturii de Partid. PCC a subminat conştiinţa umană şi judecata morală, îndrumând astfel oamenii să întoarcă spatele culturii tradiţionale. Când cultura unei naţiuni este complet distrusă, se pierde esenţa naţiunii însǎşi, care rǎmâne numai un „nume”, gol şi nesemnificativ.

În acelaşi timp, distrugerea culturii tradiţionale a adus cu ea şi pagube fizice neaşteptate.

Douǎ dintre valorile fundamentale ale culturii tradiţionale sunt unitatea dintre Cer şi fiinţele umane şi coexistenţa armonioasǎ dintre fiinţele umane şi natură. PCC în schimb, a declarat cǎ simte o bucurie infinitǎ în „lupta împotriva Cerului şi Pământului”. Această idee a PCC a dus la grava degradare a mediului înconjurător ce afectează China de astǎzi. Să luǎm spre exemplu resursele de apă: poporul chinez, abandonând valorile tradiţionale care spuneau că „un nobil preţuieşte bogăţia, dar face avere într-un mod decent”, au devastat şi poluat în mod deliberat mediul natural. În prezent, mai mult de 75% din cei 50.000 de km de râuri din China sunt necorespunzătoare pentru habitatul piscicol. Peste o treime din pânza freatică a fost poluată încă de acum un deceniu şi situaţia continuă să se înrăutăţească. Un „spectacol” straniu s-a petrecut pe râul Huaihe: un copil mic, jucându-se în râul plin de petrol, a creat o scânteie, care a atins suprafaţa râului şi a aprins o flacără înaltă de 5 metri. Focul s-a ridicat în aer, aprinzând mai mult de zece sălcii din vecinătate[93]. Este uşor, deci, de înţeles cum oamenii care beau aceastǎ apă, se îmbolnǎvesc necruţǎtor de cancer sau de alte boli ciudate. Alte probleme de mediu, cum ar fi deşertificările şi salinizările din nord-vestul Chinei, precum şi poluarea industrială din regiunile dezvoltate, toate sunt legate de pierderea respectului societăţii faţǎ de natură.

Cultura tradiţională respectă viaţa. PCC declarǎ în schimb, că „revolta este justificată” şi „lupta împotriva fiinţelor umane este plină de bucurie”. În numele revoluţiei, Partidul a fost în stare să ucidă şi să omoare prin înfometare zeci de milioane de oameni. PCC i-a îndrumat pe oameni să acorde mai puţinǎ importanţǎ vieţii, fapt care a dezlanţuit la rândul sǎu proliferarea produselor toxice şi alterate pe piaţă. În oraşul Fuyang din provincia Anhui, de exemplu, mulţi copii sănătoşi au crescut cu picioare sau mâini scurte, cu corpuri slabe şi lipsite de vlagă, iar capetele li s-au mărit în timpul perioadei de alăptare. Opt copii au murit din cauza acestei boli ciudate. După investigare, s-a constatat că boala a fost cauzată de laptele praf otrăvitor produs de un fabricant fǎrǎ scrupule. Unii oameni hrănesc crabii, şerpii şi broaştele ţestoase cu hormoni şi antibiotice, amestecă alcoolul industrial cu vinul de masǎ, dau lustru orezului folosind grăsimi industriale, şi albesc făina cu agenţi înǎlbitori industriali. Timp de opt ani, un fabricant din provincia Henan a produs mii de tone de ulei de gătit, folosind materii prime ce conţineau substanţe cancerigene: ulei uzat, ulei extras din resturi de mâncare sau din deşeuri de argilă. Producerea de alimente otrăvite nu este un fenomen local sau limitat, ci este rǎspândit în întreaga China. Toate acestea se datoreazǎ în totalitate cǎutǎrii frenetice de câştig material, nǎscutǎ din cenuşa distrugerii culturii şi a degenerării în consecinţǎ a moralităţii sociale.

Spre deosebire de monopolul absolut exercitat de Cultura de Partid, cultura tradiţională are o capacitate integrativǎ extraordinarǎ. În timpul prosperei dinastii Tang, învăţăturile budiste, creştinismul, precum şi alte religii vestice coexistau în mod armonios cu ideile taoiste şi confucianiste. Cultura chineză autentică şi tradiţională ar fi menţinut o atitudine deschisă şi tolerantă faţă de civilizaţia modernă din Occident. Cei patru „tigri” ai Asiei (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud şi Hong Kong) au creat o identitate culturală „neo-confucianistă”. Economiile lor foarte puternice au demonstrat că tradiţia nu este un obstacol în calea dezvoltării sociale.

În acelaşi timp, cultura tradiţională autentică măsoară calitatea vieţii umane pe baza fericirii interioare şi nu a confortului material. „Aş dori mai degrabă să nu mă vorbească nimeni de rău pe la spate, decât să mă laude cineva pe faţă; aş prefera sǎ am mai degrabă pace în minte, decât confort în corp[94]. Tao Yuanming (365-427 d.C.)[95] a trăit în sărăcie, dar şi-a păstrat spiritul vesel şi se bucura „adunând gândăceii de ochiul-boului de sub gardul de la răsărit şi uitându-se îndelung la Muntele Sudic din depărtare”.

Cultura nu oferă răspunsuri la probleme de genul dezvoltării producţiei industriale, nu spune ce sisteme sociale trebuiesc adoptate. Joacă însǎ un rol important în furnizarea unei orientǎri morale. Adevărata restaurare a culturii tradiţionale va purta cu ea o smerenie redobânditǎ faţă de Cer, Pământ şi natură, un respect pentru viaţă şi o teamǎ respectuoasǎ faţă de Dumnezeu. Aceasta va permite omenirii să trăiască în armonie cu Cerul şi Pământul, şi să se bucure de o viaţǎ binecuvântatǎ de Cer.



[1] Pangu este considerat în mitologia chineză prima fiinţă vie şi creatorul tuturor lucrurilor.

[2] Nuwa, în mitologia chineză, a fost zeiţa mamă care a creat umanitatea.

[3] Shennong (literar, „Fermierul Ceresc”) este o figură legendară în mitologia chineză, care a trăit cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. I-a învăţat pe antici să practice agricultura. Se crede de asemenea că şi-a riscat viaţa pentru a identifica sute de ierburi şi plante medicinale (şi otrăvitoare), care au fost cruciale pentru dezvoltarea medicinei tradiţionale chineze.

[4] Cangjie sau Cang Jie este o figură legendară din China antică; se spune că ar fi fost istoricul oficial al Împăratului Galben şi inventatorul caracterelor chinezeşti. Metoda Cangjie de scriere pe computer îi poartă numele.

[5] Din Tao-te-Ching sau Dao De Jing, unul dintre cele mai importante texte taoiste, scris de Lao Tze.

[6] Prologul din Marea Învăţătură a lui Confucius.

[7] Din Înregistrările Istoricului (Shi Ji, tradusă şi ca Înregistrarea Marelui Scrib) de Sima Qian (145-85 î.C.), primul mare istoric chinez. El a documentat istoria Chinei şi a ţărilor vecine, din antichitate până în timpul său. Modelul lucrării istoriografice a lui Sima Qian a fost unic şi a servit ca model pentru istoriile oficiale standard ale dinastiilor imperiale pentru următorii 2000 de ani.

[8] Din Analectele lui Confucius.

[9] Din Analectele lui Confucius.

[10] Din Analectele lui Confucius.

[11] În Marea Învăţătură, Confucius scria „Dacǎ persoanele sunt cultivate, familiile lor vor fi puse în ordine. Dacǎ familiile lor sunt puse în ordine, statele lor vor fi guvernate în mod drept. Statele lor fiind guvernate drept, întregul regat trǎieşte în pace şi armonie”.

[12] Dong Zhongshu (aprox.179-104 i.C) gânditor confucianist din timpul dinastiei Han spunea în tratatul Trei Căi de a armoniza oamenii cu Cerul (Tian Ren San Ce), „dacă Cerul rămâne, Calea nu se schimbă”.

[13] Călătorie spre Vest, cunoscută occidentalilor sub titlul de Regele Maimuţă, scrisă de Wu Cheng`en (1506?-1582?), este unul dintre romanele clasice chinezeşti. Este bazat pe o poveste reală a unui vestit călugăr chinez din timpul dinastiei Tang, un anume Xuan Zang (602-664), care a călătorit pe jos spre India, locul unde s-a născut Budismul, pentru a merge în cǎutarea Scripturilor (Sutre). În roman, Buda a stabilit că Regele Maimuţă, Râtanu şi Nisipilǎ devin discipolii lui Xuan Zang şi îl escortează în cǎlatoria sa spre Vest pentru a lua Scripturile. Au trecut prin 81 de pericole şi greutăţi înainte de a ajunge în Vest şi de a obţine Dreapta Realizare.

[14] Un vis al casei roşii, (Hung Lou Meng tradusă de asemenea ca Visul Camerei Roşii) scrisă de Cao Xueqin (sau Tsao Hsueh-Chin) (1715?-1763) în timpul dinastiei Qing. Este o poveste de dragoste tragică desfăşurată pe fundalul declinului unei familii aristocratice. Având în centru această temă, romanul dezvăluie o vastă şi emoţionantă panoramă a istoriei sociale. Are o colecţie memorabilă şi strălucitoare de personaje, în centru fiind Jia Baoyu şi Lin Daiyu. Structura sa de mare întindere şi meticulozitate şi valoarea sa literară exprimată cu un limbaj de mare fineţe, fac din aceasta operǎ exemplul cel mai înalt al romanului clasic chinez.

[15] Proscrişii din mlaştină (tradus şi ca Eroii de la Marginea Apei), unul dintre marile romane clasice ale Chinei, scris în secolul al 14-lea de Shi Nai’an. O sută opt bărbaţi şi femei adunaţi împreună pentru a fi proscrişi ai mlaştinii. Intrigă, aventură, crimă, război şi poveşti romantice sunt povestite într-o manieră plină de suspans a povestitorului tradiţional.

[16] Trei Regate, unul dintre cele mai vestite romane clasice Chineze scris de Luo Guanzhong (1330?-1400?), bazat pe istoria perioadei Celor Trei Regate (220 d.C.-280 d.C.). Descrie luptele complicate şi încordate pentru tron, la care participă trei forţe politice puternice: Liu Bei, Cao Cao şi Sun Quan. Descrie diferitele talente şi strategii îndrăzneţe ale vremii.

[17] Romanul cavaleresc al lui Zhou din Est, un roman scris iniţial de Yu Shaoyu în timpul dinastiei Ming, revizuit şi rescris de Feng Menglong la sfârşitul dinastiei Ming, revizuit ulterior de Cai Yuanfang în timpul dinastiei Qing. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a peste 500 de ani din timpul perioadei de Primăvară şi Toamnă (770-476 î.C.), până în perioada statelor beligerante (475-221 î.C.).

[18] Povestea completă a lui Yue Fei, a fost scrisă de Qian Cai în timpul dinastiei Qing. Descrie viaţa lui Yue Fei 1103-1142) din dinastia Song de Sud, unul dintre cei mai vestiţi generali şi eroi patrioţi din istoria Chinei. Generalul Yue Fei s-a distins în bătăliile împotriva invadatorilor nordici de naţionalitate Jin. A fost acuzat pe nedrept pentru crime pe care nu le-a comis, trimis la închisoare şi executat, deoarece primul ministru Qin Hui a încercat să elimine detaşamentul de război. Yue Fei a fost mai târziu reabilitat şi acuzaţiile neîntemeiate au fost retrase, iar în memoria lui a fost ridicat un templu. Pentru monumentul său funerar au fost create patru statui de fontă. Cu pieptul gol şi mâinile legate la spate şi stând în genunchi înaintea lui, ele îi reprezintă pe cei responsabili de uciderea lui Yue Fei. În cultura chineză Yue Fei a devenit model de loialitate faţă de ţară.

[19] Citat din Rezumat al Scripturilor Taoiste Complete (Dao Cang Ji Yao), redactate în timpul dinastiei Qing.

[20] Din Analectele lui Confucius.

[21] Din discursul lui Mao Zedong la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC.

[22]Fraza originală a lui Mao Zedong în chineză a fost un joc de cuvinte: „Eu sunt ca un călugăr ţinând o umbrelă – nu există nici Tao (sau Fa, joc de cuvinte pentru „păr”), nici Rai (joc de cuvinte pentru „Cer”)”.

[23] Jie este numele ultimului domnitor al dinastiei Xia (aprox. 21-16 î.C.) şi Zhou este numele ultimului domnitor al dinastiei Shang (aprox. 16-11 î.C.). Ambii sunt cunoscuţi ca tirani.

[24] Wen Tianxiang (1236-1283 d.C.), comandant militar care a luptat împotriva trupelor mongole pentru a proteja integritatea dinastiei Song de Sud. A fost ucis la 9 ianuarie 1283, pentru că a refuzat să se predea mongolilor după ce a fost luat prizonier.

[25] Din Mencius.

[26] Dintr-o vestită zicală a lui Mencius, „Viaţa este dorinţa mea: justiţia este de asemenea dorinţa mea. Când nu le pot avea pe amândouă în acelaşi timp, voi menţine justiţia cu preţul vieţii”.

[27] Din imnul Internaţionala Comunistă. În traducere literară chineză înseamnă: „N-a existat niciodată vreun Mântuitor, iar noi nici nu ne-am bizuit pe Dumnezeu; pentru a crea fericirea umană, noi ne bazăm în întregime pe noi înşine”.

[28] Împăratul Taiwu al dinastiei Wei de Nord, alias Tuo Tao (aprox. 424-452 d.C.).

[29] Împăratul Wuzong al dinastiei Tang, alias Li Yan (aprox. 840-846 d.C.).

[30] Împăratul Wu al Dinastiei Zhou de Nord, alias Yu Yong (aprox. 561-579 d.C.).

[31] Împăratul Shizong al Dinastiei Zhou Târzii, alias Chairong (aprox. 954-959 d.C.).

[32] Lozincă folosită la jumătatea anilor ‘60 în timpul Revoluţiei Culturale.

[33] Templul Calului Alb, prima mânăstire Budistă din China, a fost construită în anul 68 d.C., al unsprezecelea an al lui Yong Ping din dinastia Han de Est (25-220 d.C.).

[34] În limba Dai, Scripturile Beiye se pronunţă Tanlan. Beiye este o plantă subtropicală aparţinând familiei palmierilor. Este un soi de pom înalt cu frunze dese, care se folosesc împotriva moliilor şi care se usucă foarte greu. În antichitate, când încă nu fusese inventată hârtia, strămoşii Dai imprimau scrisori sau articole pe frunze. Scrisorile gravate pe frunze sunt numite corespondenţă Beiye, iar scripturile de pe ele, Tanlan (scripturi Beiye).

[35] Parcul Xiangshan numit şi Parcul Colinelor Înmiresmate, este situat la 28 de km nord-vest de partea comercială a oraşului Beijing. Construit iniţial în 1186 în timpul dinastiei Jin, a devenit staţiunea de vară pentru familiile imperiale din timpul dinastiilor Yuan, Ming şi Qing.

[36] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

[37] Gărzile Roşii se referă la civilii care au pus în aplicare Marea Revoluţie Culturală, în linia întâi. Cei mai mulţi erau adolescenţi de vârstă medie.

[38] Palatul de Vară situat la 15 km de Beijing este cea mai întinsă şi bine păstrată grădină regală din China, având o istorie de peste 800 ani.

[39] Templul Louguan este un faimos loc sfânt taoist din China. Este venerat ca fiind „primul pământ binecuvântat sub Cer”. Templul este situat pe panta nordică a Munţilor Zhongnan, la 15 km sud-est de districtul Zhouzhi şi la 70 km de oraşul Xi`an.

[40] li este o unitate chineză de lungime (1 li echivalează cu 0,5 km).

[41] Împăratul Gaozu al dinastiei Tang, alias Li Yuan, (aprox. 618-626 d.C.), primul împărat al dinastiei Tang.

[42] Comunele populare (Renmin Gongshe) au fost pe vremuri cele mai înalte dintre cele trei niveluri administrative din regiunile rurale, în perioada cuprinsă între 1958 şi 1982 în Republica Populară Chineză. Comunele aveau funcţii guvernamentale, politice şi economice. Erau cele mai mari unităţi colective şi erau la rândul lor împărţite în brigăzi de producţie şi echipe de producţie. După 1982 au fost înlocuite de comitete orăşeneşti.

[43] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

[44] Se afirmă că scriptura Mahayana Mahaparinirvana ar fi scriptura finală Mahayana a lui Buda, oferită în ultima zi a vieţii sale pământeşti. Se pretinde că constituie chintesenţa tuturor sutrelor Mahayana.

[45] Din Taisho Tripitaka Vol. T01, Nr.7, Sutra Mahayana Mahaparinirvana. Traducere provizorie sub rezerva îmbunătăţirilor.

[46] Din Teoria şi practica reprimării religiilor de către Partidul Comunist Chinez de Bai Zhi. Website: http://www.dajiyuan.com/gb/3/4/15/n300731.htm (în chineză).

[47] Mukti înseamnă Prima Dharmă sau prima expunere sau transmitere a Legii. Termenul mukti poate fi tradus de asemenea ca „dezlegare, izbăvire, eliberare, decuplare, emancipare; eliberarea din legături şi obţinerea libertăţii, eliberare din transmigrare, din karma, din iluzie, din suferinţă”; denotǎ Nirvana şi de asemenea libertatea obţinută în Dhyāna (meditaţie). Este pentru ieşirea din Samsara (ciclul reîncarnărilor).

[48] Nirvana, în budism sau hinduism este o stare de pace fericită şi armonie dincolo de suferinţele şi pasiunile existenţei individuale; o stare de uniune cu spiritul etern.

[49] O campanie de reprimare a contrarevoluţionarilor în care foştii membri ai societăţilor secrete, ai asociaţiilor religioase şi KMT au fost trataţi cu violenţă (la începutul lui 1951).

[50] „Războiul de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”, aşa cum a fost denumit de PCC, a izbucnit în 1950. În Vest este cunoscut în mod obişnuit ca „războiul Coreean”.

[51] Wu Yaozong (1893-1975 d.C.) şi alţii au publicat aşa numitele „Căi prin care creştinătatea chineză să depună eforturi în construirea Chinei Noi”, numite de asemenea „Manifestul inovator al propriei treimi” în 1950 şi au format ulterior „Biserica Patriotică”, sau a „Celor Trei”.

[52] Marea Sală a Poporului, construită în 1959, este situată în partea de vest a Pieţei Tiananmen. Este locul în care se ţine Congresul Naţional al Poporului din China.

[53] Din Teoria şi practica reprimării religiilor de către Partidul Comunist Chinez de Bai Zhi. Website: http://www.dajiyuan.com/gb/3/4/15/n300731.htm (în chineză).

[54] Roba Kesa, roba călugărului, sau sutana.

[55] Zhang Bojun (1895-1969 d.C.) a fost unul dintre întemeietorii „Ligii Democrate Chineze”, un Partid democratic din China. În 1957 a fost clasificat de Mao Zedong ca reacţionarul numărul 1, fiind unul dintre puţinii oameni „cu vederi de dreapta”, care n-au fost reabilitaţi după Revoluţia Culturală.

[56] Împăratul Huizong al dinastiei Song, alias Zhao Ji (r. 1100-1126 d.C.).

[57] Su Dongpo (1036-1101 d.C.), renumit poet şi scriitor chinez al dinastiei Song. Unul dintre cei „Opt Mari Maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”.

[58] Wen Zhengming (1470-1559 d.C.) pictor chinez al dinastiei Ming.

[59] Tang Bohu (1470-1523) celebru învăţat, pictor şi poet chinez din dinastia Ming.

[60] Jin-ul este o unitate de greutate folosită în China. Un Jin are 0,5 kg sau aprox. 1,1 lb.

[61] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

[62] Dintr-un poem al lui Meng Haoran (689-740 d.C.), poet bine-cunoscut al dinastiei Tang.

[63] Wang Xi Zhi (321-379 d.C.), cel mai renumit caligraf din istorie, din timpul dinastiei Tang.

[64] Prologul Original Lan Ting, scris probabil de Wang Xi Zhi în prima parte a carierei sale de caligraf (la vârsta de 51 ani, 353 d.C.), este universal recunoscut ca fiind cea mai importantă piesă din istoria caligrafiei chineze

[65] Wu Cheng`en (1506?-1582? d.C.) romancier şi poet chinez al dinastiei Ming, autor al romanului Călătorie spre Vest, unul dintre cele mai binecunoscute romane chinezeşti.

[66] Wu Jingzi (1701-1754 d.C.), un scriitor rafinat al dinastiei Qing, autor al Învăţaţilor (Rulin Waishi, cunoscut de asemenea ca Istoria neoficială a învăţaţilor).

[67] Proza scrisă de Ouyang Xiu (1007-1072 d.C.), alt scriitor din cei „Opt mari maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”. Ouyang Xiu se autodenumea „bătrânul beţiv”.

[68] Nume alternativ pentru Gărzile Roşii.

[69] Enciclopedia Yongle sau Yongle Dadian a fost autorizată de Împăratul Yongle al dinastiei Ming în 1403. Este considerată cea mai timpurie şi mai mare enciclopedie din lume. Două mii de învăţaţi au lucrat la acest proiect, incorporând 8.000 de texte din vremurile antice până la dinastia Ming timpurie. Enciclopedia, terminată în 1408 cuprindea peste 22.000 de volume manuscrise, ocupând 40 metri cubi.

[70] „Liang Xiao” este un grup de scriitori, printre care se număra şi Zhou Yiliang, a cărui implicare în grupul de scriitori a determinat un prieten să scrie o scrisoare anonimă care se referea la “extrema neruşinare”.

[71] Împăratul Qin Shi Huang (259-210 i.C.), alias Ying Zheng, a fost primul împărat din istoria Chinei unificate. A standardizat codurile legale, limba scrisă, moneda, greutatea şi măsurile şi a ordonat construirea Marelui Zid. Toate aceste măsuri au avut o mare şi profundă influenţă asupra istoriei şi culturii chineze. A ordonat să fie arse cărţi din diferite şcoli, incluzându-le pe unele din confucianism şi taoism, iar la un moment dat a ordonat să fie îngropaţi de vii 460 de învăţaţi confucianişti. Aceste evenimente au fost mai târziu numite în istorie „arderea cărţilor şi îngroparea învăţaţilor confucianişti". Şi-a construit un uriaş mausoleu, iar armata din teracotǎ a mormântului împăratului Qin a devenit cunoscută ca fiind cea de-a Opta Minune a Lumii.

[72] Din Scrierile lui Mao Zedong 1949-1976 (Vol.2).

[73] Din Rectificarea stilului de lucru al Partidului a lui Mao Zedong (1942).

[74] Din Discursul lui Mao Zedong la Forumul Yan`an despre literatură şi artă (1942).

[75] Wu Xun (1838-1896 d.C.), al cărui nume original era Wu Qi, s-a născut în Tangyi din Shandong. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, familia sa a sărăcit. A trebuit să cerşească mâncare pentru a-şi hrăni mama şi a devenit cunoscut ca cerşetorul din pietate filială. După moartea mamei sale, cerşitul a devenit unicul său mijloc de trai. Cu banii strânşi din cerşit a deschis şcoli gratuite.

[76] Hu Feng (1902-1985), învăţat şi critic literar, s-a opus politicii literaturii doctrinare a PCC. În 1955 a fost expulzat din Partid şi condamnat la 14 ani închisoare.

[77] Din Operele alese ale lui Mao Zedong (Vol.5), „Lucrurile încep să se schimbe”(1957).

[78] Bocheng Cultura orienta, a patra ediţie (2000).

[79] Mişcarea studenţească din 4 iunie a fost iniţiată de studenţii universitari care pledau în favoarea reformelor democratice în China, între 15 aprilie şi 4 iunie 1989. Mişcarea a fost reprimată de Armata de Eliberare a Poporului, fiind denumită de comunitatea internaţională ca „Ziua Masacrului din 4 iunie”.

[80] Agenţie creată în mod special pentru a persecuta Falun Gong, cu putere absolută peste fiecare nivel al administraţiei Partidului şi peste celelalte sisteme politice şi juridice.

[81] Teoria „Originii de clasă” (sau a liniei de sânge sau a descendenţei) susţine că natura individului este determinată de clasa cǎreia aparţine familia în care s-a născut.

[82] Din cântecul operei moderne „Legenda Lanternei Roşii” - „piesă model” populară oficială - născută în timpul „Marii Revoluţii Culturale” (1966-76).

[83] Mu este o unitate de suprafaţă folosită în China. 1 mu echivalează cu 0,165 acri.

[84] Teoria celor „Trei Reprezentări” susţine că Partidul trebuie să reprezinte întotdeauna direcţia dezvoltării forţelor de producţie de frunte din China, orientarea culturii de frunte a Chinei şi interesele fundamentale ale majorităţii copleşitoare a poporului chinez.

[85] Discursul de deschidere la Prima Sesiune a Primului Congres Naţional al Poporului al Republicii Populare Chineze (15 septembrie 1954).

[86] „Sindromul ochiului roşu”, echivalentul expresiei „a deveni verde de invidie”, şi este folosit aici pentru a descrie o persoană care, atunci când vede alte persoane cu realizări mai mari, se simte inferioarǎ şi inconfortabil şi face totul pentru a putea pentru a fi ea cea care reuşeşte mai bine.

[87] „Strategia tunelului” (Didao Zhan) un film alb-negru din 1965, în care PCC pretinde că gherila sa din centrul Chinei a luptat împotriva invadatorilor japonezi prin diferite tunele subterane în anii ‘40.

[88] „Războiul Minelor” (Dilei Zhan), un film alb-negru din 1962, în care PCC pretinde că gherila sa din provincia Hebei a luptat împotriva invadatorilor japonezi cu mine artizanale în anii ‘40.

[89] O compunere literară recomandată pentru examenele serviciului civil imperial, cunoscută pentru rigiditatea formei şi sărăcia ideilor sale.

[90] Marea Foamete din anii 1959-1961 în China este cea mai mare foamete din istoria omenirii. Numărul estimat al „morţilor nenaturale” în timpul foametei este între 18 şi 43 milioane.

[91] Din Înregistrările Istoricului (Shi Ji, tradusă şi ca Înregistrarea Marelui Scrib) de Sima Qian (145-85 î.C.), primul mare istoric chinez. El a documentat istoria Chinei şi a ţărilor vecine, din antichitate până în timpul său. Modelul lucrării istoriografice a lui Sima Qian a fost unic şi a servit ca model pentru istoriile oficiale standard ale dinastiilor imperiale pentru următorii 2000 de ani.

[92] Mao Zedong (1942).

[93] Chen Guili, Avertismentul Râului Huaihe (1995).

[94] Din Prolog pentru a-l vedea pe Li Yuan reîntorcându-se la Pangu de Han Yu (768-824 d.C.), unul din cei „Opt mari maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”.

[95] Yuanming (365-427 d.C.), cunoscut de asemenea ca Tao Qian, un mare poet chinez.

alte articole din secțiunea Opinii