Comentariul 7: Despre istoria omorurilor în Partidul Comunist Chinez

Mărturie foto înfăţişând pedepsirea şi denunţarea unui “contrarevoluţionar” de către activişti PCC
Mărturie foto înfăţişând pedepsirea şi denunţarea unui “contrarevoluţionar” de către activişti PCC (AFP / Getty Images)

Cuvânt înainte

Istoria de 55 de ani a Partidului Comunist Chinez (PCC) este scrisă cu sânge şi minciuni. Evenimentele din spatele acestei istorii sângeroase sunt extrem de tragice şi rareori cunoscute. Sub conducerea PCC, un număr estimat la 60 - 80 de milioane de chinezi nevinovaţi au fost ucişi, lăsând în urmă familii distruse. Mulţi se întreabă de ce ucide PCC. PCC continuă persecuţia brutală împotriva practicanţilor Falun Gong, iar recent a dispersat cu gloanţe mulţimea care protesta în Hanyuan, iar oamenii se întreabă dacă vor apuca vreodată ziua în care PCC va învăţa să răspundă cu cuvinte şi nu cu arme.

Mao Zedong a rezumat scopul Revoluţiei Culturale: „…după haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou[1]. Cu alte cuvinte, la fiecare 7 sau 8 ani este necesară o revoluţie politică, însoţită de mii de crime.

În spatele masacrelor înfăptuite de PCC se află o ideologie care le sprijină şi nişte cerinţe practice.

Ideologic, PCC crede în „dictatura proletariatului” şi în „revoluţia neîntreruptă sub dictatura proletariatului”. Astfel că după ce a preluat conducerea în China, PCC a ucis proprietarii de pământ pentru a rezolva problemele legate de relaţiile de producţie în zonele rurale. A ucis capitaliştii, pentru a pune în aplicare reforma comerţului şi industriei şi pentru a rezolva relaţiile de producţie din oraşe. După ce aceste două clase au fost eliminate, problemele legate de baza economică au fost practic rezolvate. În mod asemănător, rezolvarea problemelor legate de suprastructură[2], a necesitat alte masacre. Prin suprimarea „Grupării anti-Partid Hu Feng”[3] şi campania „Anti Dreapta” au fost eliminaţi intelectualii. Prin uciderea creştinilor, taoiştilor, budiştilor şi a grupărilor populare a fost rezolvată „problema” religiilor. Crimele în masă din timpul Revoluţiei Culturale au consolidat din punct de vedere cultural şi politic dominaţia absolută a PCC . Masacrul din Piaţa Tiananmen a fost folosit pentru a împiedica o criză politică şi a reduce la tăcere vocile care cereau democraţie. Persecuţia împotriva Falun Gong este o încercare de a „rezolva” chestiunile de credinţă şi de vindecări tradiţionale. Toate aceste acţiuni au fost necesare pentru întărirea puterii PCC şi menţinerea dominaţiei în faţa crizei financiare continue (preţurile pentru bunurile de consum au urcat vertiginos după ce PCC a preluat puterea şi economia Chinei după Revoluţia Culturală era în pragul colapsului), a crizei politice (unii oameni nu urmează ordinele Partidului, alţii doresc să împartă drepturile politice cu Partidul) şi crizei de credinţă (dezintegrarea fostei Uniuni Sovietice, schimbările politice din Europa de Est, şi chestiunea Falun Gong). Cu excepţia chestiunii Falun Gong, aproape toate mişcările politice anterioare au fost folosite pentru a reînvia spectrul malefic al PCC şi a incita la revoluţie. PCC a folosit campaniile politice şi pentru a-şi testa membrii, eliminându-i pe cei care nu mai întruneau cerinţele Partidului.

Motivaţia crimelor este tot una de natură practică. Partidul Comunist a început ca un grup de criminali şi ticăloşi care omorau pentru putere. Odată cu crearea acestui precedent, pentru ei nu mai exista cale de întoarcere. Teroarea permanentă a devenit necesară pentru intimidarea oamenilor şi pentru a-i forţa să accepte din frică conducerea absolută a PCC.

La suprafaţă poate părea că PCC a fost „forţat să ucidă” şi că numeroasele incidente au iritat cumva spiritul malefic al PCC, pornind astfel în mod accidental mecanismul de ucis al acestuia. În realitate aceste incidente au ca scop mascarea nevoii Partidului de a ucide - omorârea periodică este o cerinţă a PCC. Fără aceste lecţii dureroase, oamenii puteau începe să creadă că PCC s-a schimbat în bine şi că puteau cere democraţie, asemenea studenţilor idealişti ai mişcării democratice din 1989. Masacrele care apar la fiecare 7 sau 8 ani au ca scop împrospătarea memoriei legate de teroare şi pot avertiza generaţia mai tânără, că cei care lucrează împotriva PCC, care contestă conducerea absolută a PCC, sau care încearcă să spună adevărul despre istoria Chinei, vor simţi gustul „pumnului de fier al dictaturii proletariatului”.

Omorul a devenit pentru PCC una dintre căile esenţiale de menţinere a puterii. După ce omorurile s-au acumulat, cuţitul de măcelar nu mai putea fi pus jos, pentru că asta ar fi încurajat oamenii să se răzbune pentru actele criminale comise de PCC. De aceea PCC nu numai că trebuia să organizeze omoruri masive şi totale, dar în plus, masacrele trebuiau făcute în cea mai brutală manieră, pentru a intimida efectiv populaţia. Această cerinţă era necesară în special în stadiile incipiente, când PCC îşi consolida puterea.

Din moment ce scopul omorurilor era insuflarea marii terori, PCC îşi selecta ţintele distrugerii în mod arbitrar şi iraţional. În fiecare campanie politică, PCC a folosit strategia genocidului. Să luăm de exemplu „suprimarea reacţionarilor”. PCC n-a suprimat cu adevărat „comportamentele” reacţionare, ci indivizii pe care îi considera reacţionari. Dacă cineva fusese înrolat şi servise câteva zile în armata naţionalistă a Kuomintang-ului (KMT), chiar dacă nu făcuse absolut nimic politic după ce PCC a câştigat puterea - persoana tot era ucisă, din cauza „trecutului său reacţionar”. În procesul reformei agrare, pentru a înlătura „rădăcinile problemei”, PCC ucidea deseori întreaga familie a fermierului.

Din 1949, PCC a persecutat mai mult de jumătate din populaţia Chinei. Se estimează că 60 până la 80 de milioane de oameni au murit din cauze nenaturale. Acest număr depăşeşte numărul total de morţi din ambele războaie mondiale.

Ca şi în cazul altor ţări comuniste, crimele arbitrare săvârşite de PCC includ nimicirea propriilor membri, pentru a înlătura astfel dizidenţii, care preţuiau umanitatea mai mult decât natura Partidului. În încercarea de a păstra o „fortăreaţă de neînvins”, teroarea exercitată de PCC a căzut în egală măsură atât asupra populaţiei cât şi asupra membrilor săi..

Într-o societate normală oamenii manifestă grijă şi dragoste unii faţă de ceilalţi, păstrează respect pentru viaţă, îl venerează şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. În Est, oamenii spun „Nu fă altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie”[4]. În Vest, oamenii spun „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”[5]. PCC – dimpotrivă – susţine că „istoria tuturor societăţilor existente este o istorie a luptei de clasă”[6]. Pentru a menţine în viaţă „lupta” din societate, trebuie generată ura. Nu numai că PCC ucide, dar mai şi încurajează oamenii să se ucidă între ei. Se străduieşte să desensibilizeze oamenii la suferinţele altora, înconjurându-i constant cu crime. Prin expunerea repetată la brutalitatea inumană doreşte să-i împietrească şi să-i facă să dezvolte noţiunea potrivit căreia „cel mai bun lucru pe care îl poţi spera este să eviţi să fi persecutat”. Toate aceste lecţii predate prin represiune brutală îi permit să-şi menţină conducerea.

Pe lângă distrugerea nenumăratelor vieţi, PCC a distrus de asemenea sufletul naţiunii chineze. Mulţi au căpătat reflexul de a reacţiona la ameninţările PCC prin renunţarea completă la raţiune şi orice principii. Într-un fel sufletele acestor oameni au murit - ceva mult mai înspăimântător decât moartea fizică.

I. Masacrele care dau fiori

Înainte ca PCC să ajungă la putere, Mao Zedong scria: „cu siguranţă că nu vom aplica o politică de bunăvoinţă faţă de reacţionari şi faţă de activităţile reacţionare ale claselor reacţionare[7]. Cu alte cuvinte, chiar înainte de a prelua controlul asupra Beijing-ului, PCC se hotărâse deja să acţioneze tiranic, numind acest lucru „dictatura democratică a poporului". Mai jos sunt unele exemple.

Suprimarea reacţionarilor şi reforma agrară

În martie 1950, PCC anunţa „Ordine pentru înăbuşirea totală a elementelor reacţionare,” această mişcare fiind cunoscută în istorie drept campania de „suprimare a reacţionarilor”.

Spre deosebire de împăraţi, care acordau amnistie întregii ţări după ce erau încoronaţi, PCC a început să ucidă din momentul în care a câştigat puterea. Mao Zedong afirma că „există încă multe locuri unde oamenii sunt intimidaţi şi nu îndrăznesc să omoare făţiş şi pe scară largă reacţionarii[8]. În februarie 1951 conducerea centrală a PCC afirma că, exceptând provincia Zhejiang şi sudul provinciei Anhui, „celelalte zone care nu omoară suficient, în special în oraşele mari şi mijlocii, ar trebui să continue să aresteze şi să ucidă un număr mare de oameni şi n-ar trebui să se oprească prea curând”. Mao Zedong a stabilit chiar cote: „în zonele rurale, pentru a stârpi reacţionarii, ar trebui ucişi peste 1/1000 din totalul populaţiei...în oraşe, procentul ar trebui să fie mai mic de 1/1000[9]. Populaţia Chinei la acea vreme număra aproximativ 600 de milioane; acest „ordin regal" dat de Mao Zedong a cauzat cel puţin 600.000 de morţi. Nimeni nu ştie de unde vine această cotă de 1/1000. Probabil dintr-un capriciu, Mao Zedong a decis că aceste 600.000 de vieţi ar fi suficiente pentru a turna fundaţia ce urma să genereze groaza printre oameni, aşa că ordonat declanşarea fenomenului.

Dacă acei oameni meritau sau nu să moară, nu era problema PCC. „Regulamentul Republicii Populare Chineze pentru pedepsirea reacţionarilor” făcut public în 1951 spunea că inclusiv cei care „răspândeau zvonuri" puteau fi „executaţi imediat”.

În timp ce suprimarea reacţionarilor era implementată cu zel, reforma agrară avea loc pe scară largă. De fapt PCC începuse reforma agrară din 1920, în interiorul zonelor ocupate de Partid. La suprafaţă reforma agrară părea să susţină un ideal similar cu cel al Regatului Ceresc al Taiping[10], anume că toţi ar trebui să aibă pământ pentru a-l gospodări; dar de fapt n-a fost decât o scuză pentru a ucide. Tao Zhu, care ulterior avea să fie considerat numărul 4 în PCC, avea un slogan pentru reforma agrară: „fiecare sat sângerează, fiecare gospodărie luptă”, înţelesul fiind că în fiecare sat proprietarii de pământ trebuie să moară.

Reforma agrară putea fi înfăptuită fără crime. Putea fi făcută după modelul guvernului taiwanez, cumpărând pământul de la proprietari. Însă cum PCC avea la origine un grup de borfaşi şi lumpen-proletari, ştia doar să jefuiască. Temându-se de răzbunarea celor jefuiţi, PCC a trebuit ca urmare să-şi ucidă victimele, eliminând sursa oricăror necazuri.

Cea mai obişnuită cale de ucidere în timpul reformei agrare erau „întrunirile de luptă”. PCC născocea crime, de care erau acuzaţi proprietarii de pământ sau fermierii bogaţi. Publicul era întrebat cum ar trebui pedepsiţi. Unii membri PCC sau activişti deja infiltraţi în mulţime, strigau: „Ar trebui să-i omorâm!" şi ca urmare proprietarii de pământ şi ţăranii bogaţi erau executaţi pe loc. La sate în acele timpuri, proprietarii de pământ erau numiţi „tirani”. Cei care profitaseră de ţărani erau numiţi „tirani ticăloşi”; cei care ajutau deseori la repararea infrastructurii şi donau bani şcolilor, sau care ajutaseră în cazurile dezastrelor naturale erau numiţi „tirani blânzi”; cei care nu făcuseră nimic erau numiţi “tirani liniştiţi”, sau „tăcuţi”. Această clasificare era oricum lipsită de sens, pentru că toţi „tiranii” sfârşeau prin a fi executaţi imediat, indiferent din ce categorie făceau parte.

Pe la sfârşitul anului 1952, PCC afirma că a omorât aproximativ 2,4 milioane de „elemente reacţionare”. De fapt numărul total de oficiali guvernamentali KMT la nivel regional şi proprietari de pământ ucişi era de cel puţin 5 milioane.

Suprimarea „reacţionarilor” şi reforma agrară au avut trei rezultate directe. Primul a fost eliminarea foştilor oficiali locali care fuseseră aleşi datorită structurilor bazate pe clan. Prin suprimarea „reacţionarilor” şi reforma agrară, PCC a ucis tot personalul administrativ al sistemului precedent şi a reuşit să controleze în mod absolut zonele rurale, instalând câte o ramură a Partidului în fiecare sat. Al doilea rezultat a fost acela că în timpul reformei agrare şi a suprimării „reacţionarilor” a fost obţinută prin furt şi tâlhărie o avere uriaşă. Al treilea rezultat a fost faptul că civilii deveniseră îngroziţi de suprimarea violentă a proprietarilor de pământ şi a fermierilor bogaţi.

Campania „celor trei Anti” şi a „celor cinci Anti”

Suprimarea „reacţionarilor” şi reforma agrară au vizat în principal zonele rurale, în timp ce campaniile ulterioare a „celor trei Anti” şi a „celor cinci Anti” pot fi privite drept genocidul corespondent în oraşe.

Campania „celor trei Anti” a început în decembrie 1951, urmărind stârpirea corupţiei, risipei şi birocraţiei în rândul cadrelor PCC. Unii oficiali corupţi ai PCC au fost executaţi. Imediat după aceea PCC a atribuit corupţia din rândul propriilor oficiali guvernamentali, tentaţiei venite din partea capitaliştilor. Ca urmare în ianuarie 1952 a fost lansată campania „celor cinci Anti”, anume împotriva: corupţia, evaziunea fiscală, furtul din proprietatea statului, construcţiile arbitrare şi spionajul în domeniul informaţiilor economice de stat.

Campania „celor cinci Anti” era de fapt furtul proprietăţii private, sau mai degrabă uciderea industriaşilor pentru a le lua banii. Chen Yi, primarul Shanghai-ului din vremea respectivă stătea în fiecare noapte lungit pe canapea cu o ceaşcă de ceai în mână. Întreba liniştit: „Câţi paraşutişti avem azi?”. „Paraşutiştii” erau oameni de afaceri, care se aruncau de pe clădiri înalte, pentru a se sinucide. Nici un industriaş nu putea scăpa de campania „celor cinci Anti”. Li se cerea să plătească taxe „de la care se sustrăseseră” în trecut, începând cu perioada Guangxu (1875-1908) a dinastiei Qing (1644-1911), când fusese înfiinţată iniţial piaţa comercială Shanghai. Industriaşii nu puteau plăti asemenea „taxe”, oricâtă avere ar fi avut. Nu le rămânea altceva decât să-şi pună capăt vieţii. Însă nu se puteau arunca în râul Huangpu. Dacă nu li se găseau corpurile, PCC îi acuza de fugă în Hong Kong şi membrii familiilor lor deveneau responsabili pentru plata taxelor. Aşa că se aruncau de pe clădiri înalte, lăsând în urmă un cadavru, pentru ca PCC să aibă dovada morţii lor. Se spune că oamenii nu îndrăzneau să treacă pe lângă clădirile înalte din Shanghai în acea vreme, de teama de a nu fi zdrobiţi de cei care se aruncau de sus.

Conform lucrării Realităţi ale Campaniilor Politice de după Înfiinţarea Republicii Populare Chineze, editată în 1996 de patru unităţi guvernamentale, incluzând Centrul de Cercetare a Istoriei al PCC, în timpul campaniilor „celor trei Anti” şi „celor cinci Anti”, au fost arestaţi peste 323.100 de oameni şi peste 280 s-au sinucis sau au „dispărut”. În campania „Împotriva grupului Hu Fang” din 1955, au fost acuzaţi 5.000, arestaţi peste 500, peste 60 s-au sinucis, iar 12 au murit din cauze nenaturale. În campania ulterioară de suprimare a reacţionarilor, au fost executaţi peste 21.300 de oameni şi peste 4.300 s-au sinucis, sau au „dispărut”[11].

Marea Foamete

Cel mai mare tribut în vieţi omeneşti a fost înregistrat în timpul perioadei numite Marea Foamete din China, la scurt timp după Marele Salt Înainte[12]. În articolul „Marea Foamete” din lucrarea Consemnări istorice din Republica Populară Chineză, se afirmă faptul că „numărul deceselor nenaturale şi al reducerii naşterilor din perioada 1959 - 1961 este estimat la aproximativ 40 de milioane.[...]”. Această cifră imensă face ca Marea Foamete să fie probabil cea mai mare catastrofă din istoria acestui secol”[13].

PCC a numit în mod fraudulos Marea Foamete „Perioada celor trei ani de dezastru natural”. De fapt aceşti trei ani au avut condiţii meteo favorabile, fără dezastre naturale mari (inundaţii, secete, uragane, tsunami, cutremure, geruri, îngheţuri, grindină sau invazii de lăcuste). „Dezastrul” a fost în întregime cauzat de om. Marele Salt Înainte cerea tuturor chinezilor să se implice în fabricarea oţelului, forţând fermierii să-şi lase culturile agricole să putrezească pe câmp. În ciuda acestui lucru, oficialii din fiecare regiune declarau producţii mărite. He Yiran, prim secretar al Comitetului de Partid al prefecturii Liuzhou, a născocit şocanta producţie de „65 de tone de orez nedecorticat per mu”[14] în districtul Huanjiang. Se întâmpla imediat după plenara Lushan, când în întreaga ţară fusese lansată campania „Anti Dreapta”. Pentru a demonstra că PCC are întotdeauna dreptate, recoltele erau confiscate de guvern, drept impozit, în concordanţă cu aceste producţii declarate exagerat. Prin urmare raţiile de cereale, seminţe şi alimente de bază ale ţăranilor erau confiscate în totalitate. Când cererea nu mai putea fi acoperită, ţăranii erau acuzaţi că îşi ascund recoltele.

He Yiran spunea că ei trebuie să se străduiască să câştige competiţia pentru cea mai mare productivitate, indiferent cât de mulţi oameni ar muri în Liuzhou. Unor ţărani li s-a luat tot, rămânându-le numai câte un pumn de orez ascuns în oala de noapte. Comitetul de Partid din districtul Xunle, judeţul Huanjiang, a emis chiar un ordin de interzicere a gătitului, împiedicându-i pe ţărani să mănânce. Noaptea umblau patrule conduse de miliţieni. Dacă vedeau lumină de la vreun foc, începeau percheziţia. Mulţi ţărani nu mai îndrăzneau să facă mâncare nici din ierburi sălbatice comestibile sau din scoarţă de copac şi mureau de foame.

De-a lungul istoriei în vremurile de foamete guvernul furniza terci de orez, distribuia recoltele şi permitea victimelor să se refugieze din zonele bântuite de foamete. Însă PCC a privit exodul din zonele afectate ca pe o ruşine pentru prestigiul Partidului şi a ordonat miliţienilor să blocheze drumurile pentru a împiedica refugiul victimelor din calea foametei. Când foamea ţăranilor a atins punctul în care au luat cu asalt depozitele de cereale, PCC a ordonat să se tragă în mulţime, pentru a se opri sustragerile, şi i-a etichetat pe cei ucişi drept elemente contra-revoluţionare. Un număr mare de ţărani au murit de foame în multe provincii, printre care: Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan şi Guangxi. Ţăranii flămânzi erau în plus forţaţi să muncească la lucrări de irigaţii, construcţia de baraje şi producţia de oţel. Mulţi cădeau jos în timpul lucrului şi nu se mai ridicau niciodată. În final cei care supravieţuiau nu mai aveau nici măcar forţa de a-i îngropa pe cei morţi. Multe sate au dispărut complet, familiile murind pe rând de foame.

În cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei înainte de PCC au existat cazuri în care familiile şi-au schimbat copiii între ele pentru a-i mânca, dar nimeni nu şi-a mâncat proprii copii. Sub stăpânirea PCC însă, oamenii au ajuns să-i mănânce pe cei muribunzi, pe cei fugiţi din alte regiuni şi chiar să-şi omoare şi mănânce proprii copii. Scriitorul Sha Qing a descris o astfel de scenă în cartea sa, Yi Xi Da Di Wan (Un tărâm întunecos din Bayou): într-o familie a unui ţăran, un tată a rămas numai cu fiul şi fiica sa în timpul Marii Foamete. Într-o zi, tatăl şi-a trimis fiica la plimbare. Când s-a întors, aceasta nu şi-a mai găsit fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb plutind în ceaun şi un morman de oase lângă plită. După mai multe zile, tatăl a pus din nou apă în ceaun şi şi-a chemat fiica mai aproape. Fata era înspăimântată şi de după uşă s-a rugat de tatăl ei: „Tăticule, te rog nu mă mânca. Pot să adun lemne de foc şi să gătesc mâncare pentru tine. Dacă mă mănânci, nimeni altcineva nu va face asta pentru tine.”

Amploarea şi numărul tragediilor de acest fel vor rămâne necunoscute. Totuşi PCC le-a dat o interpretare deformată, afirmând că acestea sunt o onoare, susţinând că PCC a condus oamenii în lupta vitejească cu „dezastrele naturale” şi a continuat să-şi facă reclamă spunând că este „măreţ, glorios şi corect”.

După plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai n-a mai putut lua apărarea oamenilor. Un grup de oficiali şi cadre din guvern, care au îndrăznit să spună adevărul, au fost destituiţi din posturi, arestaţi şi anchetaţi. După aceea, nimeni n-a mai îndrăznit să spună adevărul. În timpul Marii Foamete, în loc să declare adevărul, oamenii ascundeau cifrele despre morţii prin înfometare, pentru a-şi apăra funcţiile. Provincia Gansu chiar a refuzat un ajutor în alimente de la provincia Shaanxi, susţinând că în Gansu există un surplus prea mare de hrană.

Această Mare Foamete a fost şi un test determinant pentru cadrele PCC. Conform criteriilor PCC, cadrele care au reuşit să se abţină de la a spune adevărul chiar puşi în faţa milioanelor de morţi prin înfometare, au devenit în mod cert „calificaţi”. Prin acest test PCC credea că nici emoţiile umane, nici principiile cereşti nu pot deveni poveri psihologice care să împiedice cadrele să urmeze linia Partidului. După Marea Foamete oficialii provinciali responsabili au participat doar la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan, secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al Biroului PCC din districtul de Sud-Vest.

De la Revoluţia Culturală şi masacrul din Piaţa Tiananmen la Falun Gong

Revoluţia Culturală a fost lansată oficial pe 16 mai 1966 şi a durat până în 1976. Această perioadă a fost numită chiar de PCC „Catastrofa de zece ani”. Ulterior, într-un interviu luat de un reporter iugoslav, Hu Yaobang, fost secretar general de Partid, spunea: „în acele timpuri au fost afectaţi aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din populaţie”.

Realităţi ale campaniilor politice de după înfiinţarea Republicii Populare Chineze relata că „în mai 1984, după 31 de luni de investigaţii, verificări şi recalculări intense făcute de Comitetul Central al PCC, cifrele legate de Revoluţia Culturală sună astfel: peste 4,2 milioane de deţinuţi şi anchetaţi; peste 1.728.000 de morţi din cauze nenaturale; peste 135.000 de oameni etichetaţi drept contra-revoluţionari şi executaţi; peste 237.000 de oameni omorâţi şi peste 7,03 milioane mutilaţi în atacuri armate; 71.200 de familii distruse”. Statisticile adunate din cronicile regionale arată că 7,73 milioane de oameni au murit din cauze nenaturale în timpul Revoluţiei Culturale.

Pe lângă faptul că oamenii erau ucişi în bătaie, începutul Revoluţiei Culturale a declanşat şi un val de sinucideri. Mulţi intelectuali renumiţi, incluzându-i pe Lao She, Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han şi Chu Anping şi-au pus capăt vieţii în etapa de început a Revoluţiei Culturale.

Revoluţia Culturală a fost cea mai delirantă perioadă „de stânga” din China. Omorul devenise un mod de competiţie prin care lumea îşi demonstra rangul de revoluţionar; aşa că masacrul „inamicilor de clasă” era unul extrem de crud şi brutal.

Politica de „reformă şi deschidere” a promovat în mare măsură circulaţia informaţiei, ceea ce a făcut posibil ca mulţi reporteri străini să fie martori la masacrul din Piaţa Tiananmen în 1989 şi să transmită reportaje televizate care arătau tancuri gonind, zdrobind şi omorând studenţii.

Zece ani mai târziu, pe 20 iulie 1999, Jiang Zemin începea persecuţia Falun Gong. Spre sfârşitul lui 2002, informaţii interne provenite din surse guvernamentale chineze confirmau muşamalizarea a peste 7.000 de morţi în centre de detenţie, lagăre de muncă forţată, închisori şi spitale psihiatrice, cu o medie de şapte oameni ucişi pe zi.

În zilele noastre se pare că PCC tinde să omoare considerabil mai puţin decât în trecut, când omora milioane sau zeci de milioane. Există două motive importante care au determinat acest lucru. Pe de o parte, Partidul prin cultura sa proprie a făcut ca minţile chinezilor să devină degenerate, astfel încât oamenii sunt acum mult mai supuşi şi mai cinici. Pe de altă parte, datorită corupţiei excesive şi delapidărilor comise de oficiali PCC, economia chineză a devenit o „economie de transfuzie”, şi depinde în mare măsură de capitalul străin pentru a-şi susţine creşterea economică şi stabilitatea socială. PCC îşi aminteşte bine sancţiunile economice care au urmat după masacrul din Piaţa Tiananmen şi ştie că omorul făţiş va avea ca rezultat o retragere a capitalului străin, fapt care ar pune în pericol regimul totalitar.

Însă, în spatele cortinei, PCC n-a renunţat niciodată la omoruri, doar că astăzi depune toate eforturile posibile pentru a ascunde petele de sânge.

II. Metode de omor de o barbarie extremă

Tot ceea ce face PCC serveşte unui singur scop: câştigarea şi păstrarea puterii. Pentru PCC crima este o cale prioritară de păstrare a puterii. Cu cât crimele sunt mai multe şi mai barbare, cu atât este mai mare capacitatea de a îngrozi. O asemenea teroare a început încă din vremea războiului chino-japonez.

Masacrele din Nordul Chinei în timpul războiului chino-japonez

Când recomanda cartea Inamicul din interior, scrisă de preotul Raymond J. De Jaegher[15], Hoover, fost preşedinte al SUA, comenta faptul că lucrarea a demascat esenţa terorii mişcărilor comuniste. El recomanda cartea oricui dorea să înţeleagă o asemenea forţă malefică.

În această carte, De Jaegher istorisea întâmplări în care PCC folosea violenţa pentru a înspăimânta oamenii şi a-i face să se supună. De exemplu, într-o zi PCC a cerut tuturor membrilor unui sat să meargă în piaţă. Învăţătorul a condus copiii de la şcoală în piaţă. Scopul adunării era de a privi uciderea a 13 patrioţi, bărbaţi tineri. După anunţarea învinuirilor născocite împotriva victimelor, PCC a ordonat învăţătorului înspăimântat să-i facă pe copii să cânte cântece patriotice. În timpul cântecelor, pe scenă nu erau dansatori, ci un călău ţinând în mână un cuţit ascuţit. Călăul era un soldat comunist tânăr, robust şi sălbatic, cu braţe puternice. Soldatul s-a dus în spatele primei victime, a ridicat rapid cuţitul mare şi ascuţit şi a lovit în jos - şi primul cap a căzut la pământ. Sângele ţâşnea ca dintr-o fântână, în timp ce capul se rostogolea pe jos. Cântecul isteric al copiilor s-a transformat într-un ţipăt haotic şi plânsete. Învăţătorul ţinea măsura, încercând să menţină cântecul; sunetul clopoţelului său încerca să răzbată prin acel haos.

Călăul a lovit de 13 ori şi 13 capete au căzut la pământ. După aceea, soldaţii comunişti s-au perindat pe rând şi au tăiat pieptul victimelor, deschizându-l şi scoţând afară inimile, în semn de sărbătoare. Toată această brutalitate a avut loc în faţa copiilor. Copiii păliseră toţi datorită terorii şi unii începuseră să vomite. Învăţătorul i-a ocărât pe soldaţi şi a aliniat copiii pentru a-i întoarce la şcoală.

Ulterior părintele De Jaegher a văzut deseori copii forţaţi să privească execuţii. Copiii au devenit obişnuiţi cu scenele sângeroase, rămânând împietriţi în faţa omorurilor; unii chiar au început să savureze senzaţia.

Când PCC a simţit că simplul omor nu era suficient de înspăimântător şi tulburător, au inventat tot felul de torturi groaznice. De exemplu, deţinuţii erau forţaţi să înghită o mare cantitate de sare şi nu erau lăsaţi să bea nici un pic de apă – victima suferea până murea de sete; unii deţinuţi erau dezbrăcaţi complet şi forţaţi să se rostogolească pe sticlă spartă; erau deschise copci în râuri îngheţate, iarna, şi victimele erau aruncate înăuntru – oamenii mureau prin îngheţ sau înec.

De Jaegher scria că un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o tortură teribilă. Într-o zi când cutreiera oraşul, s-a oprit în faţa unui restaurant şi a privit fix o cuvă mare în care fierbea ceva. Mai târziu a cumpărat câteva cuve gigantice şi a arestat imediat nişte oameni care erau împotriva Partidului Comunist. În timpul judecăţii sumare, cuvele au fost umplute cu apă clocotită. Trei victime au fost dezbrăcate complet şi aruncate în cuve pentru a fierbe. La Pingshan, De Jaegher a fost martor când un tată a fost jupuit de viu. Membrii PCC l-au forţat pe fiul acestuia să privească şi să participe la tortura inumană, să-şi vadă tatăl murind în chinuri cumplite şi să-i asculte ţipetele. Membrii PCC au turnat oţet şi acid peste corpul tatălui, iar apoi toată pielea i-a fost jupuită rapid. Au început de la spate, apoi în sus către umeri şi pielea de pe tot corpul său a fost jupuită, lăsând intactă numai pielea capului. Tatăl a murit în câteva minute.

Teroarea Roşie în timpul „augustului roşu” şi canibalismul din Guangxi

După câştigarea controlului absolut asupra ţării, PCC nu a pus deloc capăt violenţei. Dimpotrivă, în timpul Revoluţiei Culturale violenţa a devenit mai mare.

Pe 18 august 1966, Mao Zedong se întâlnea cu reprezentanţii Gărzii Roşii în turnul din Piaţa Tiananmen. Song Binbin, fiica liderului comunist Song Renqiong, a pus o emblemă a Gărzii Roşii pe mâneca lui Mao Zedong. Când Mao Zedong a aflat că Song purta numele de Binbin – care înseamnă blând şi politicos - el a spus „ne trebuie mai multă violenţă”. Aşa că Song şi-a schimbat numele în Song Yaowu (care înseamnă pur şi simplu „vreau violenţă”).

Atacurile armate violente se răspândeau cu repeziciune în întreaga ţară. Generaţia mai tânără, educată în spiritul ateist comunist, nu avea nicio frică şi nu-şi făcea nici un fel de griji. Sub conducerea directă a PCC şi ghidaţi de instrucţiunile lui Mao Zedong, Gărzile Roşii, fanatice, ignorante şi considerându-se deasupra legii, au început să bată oameni şi să jefuiască case în întreaga ţară. În multe zone, toate cele „cinci clase negre” (proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente rele şi cei de dreapta) împreună cu membrii familiilor lor, erau eliminaţi conform politicii genocidului. Un exemplu tipic este regiunea Daxing de lângă Beijing, unde în perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un număr total de 325 de oameni au fost ucişi în 48 de brigăzi ale celor 13 Comune Populare. Dintre cei ucişi, cel mai bătrân era în vârstă de 80 de ani iar cel mai tânăr avea numai 38 de zile. 22 de familii au fost exterminate în totalitate.

Omorul prin linşare era ceva obişnuit. Pe strada Shatan, un grup de bărbaţi din Gărzile Roşii au torturat cu lanţuri de metal şi curele de piele o femeie bătrână până când aceasta nu s-a mai putut mişca; totuşi o membră a Gărzilor Roşii a găsit necesar să o calce în picioare şi să-i strivească stomacul. Bătrâna a murit acolo…. În apropiere de Chongwenmeng, când Gărzile Roşii au percheziţionat casa soţiei unui proprietar de pământ (o văduvă singură), au forţat fiecare vecin să aducă câte o oală cu apă fierbinte şi au turnat apa clocotită prin gulerul bătrânei până ce corpul i-a fost opărit. După mai multe zile bătrâna a fost găsită moartă în cameră, corpul fiindu-i acoperit de viermi… Existau multe căi de omor, incluzând bătaia cu bastoane, tăierea cu secerile şi strangularea cu frânghii… Modul de omorâre al pruncilor era cel mai brutal: ucigaşul punea un picior pe piciorul copilului şi trăgea de celălalt picior, rupând copilul în două[16].

Canibalismul din Guangxi a depăşit în inuman masacrul din Daxing. Scriitorul Zheng Yi, autor al cărţii Memorialul stacojiu descria canibalismul ca având trei faze[17].

Prima fază era la început, când teroarea era ascunsă şi lugubră. Cronicile regionale descriu o scenă tipică: la miezul nopţii, ucigaşii merg în vârful picioarelor şi îşi aleg victima; o taie şi îi scot inima şi ficatul. Fiind lipsiţi de experienţă şi speriaţi, îi iau din greşeală plămânul, aşa că trebuie să se întoarcă. După ce gătesc inima şi ficatul, unii aduc lichior de acasă, unii mirodenii; apoi mănâncă organele umane în linişte, la lumina focului din cuptor.

A doua fază a fost apogeul, când teroarea devenise deschisă, publică. În timpul acestei faze ucigaşii veterani căpătaseră experienţă în extragerea inimii şi ficatului, păstrând victima cât mai mult timp în viaţă; îşi transmit tehnicile, rafinându-le spre perfecţiune. De exemplu când tăia şi deschidea o persoană vie, ucigaşul trebuia doar să facă o cruce în dreptul stomacului victimei, apoi păşea pe corpul acesteia (dacă victima era legată de un copac, ucigaşul băga genunchiul în partea de jos a abdomenului), iar inima şi celelalte organe cădeau jos, pur şi simplu. Ucigaşul şef căpăta inima, ficatul şi organele genitale, iar ceilalţi luau ce rămânea. Aceste scene de triumf, dar pline de abominabil erau ornate cu steaguri fluturând şi lozinci.

A treia fază a fost nebunia. Canibalismul devenise o mişcare de masă, larg răspândită. În districtul Wuxuan, oamenii se mâncau ca nebunii unii pe alţii, asemenea câinilor sălbatici care mănâncă hoituri în timpul epidemiilor. Deseori victimele erau mai întâi „criticate public”, după care urma automat omorul şi actul de canibalism. Imediat ce victima cădea la pământ, moartă sau vie, oamenii îşi luau cuţitele pe care le aveau pregătite şi o înconjurau, tăind orice parte din corp pe care o puteau apuca. În timpul acestei faze, cetăţenii obişnuiţi erau toţi implicaţi în canibalism. Uraganul „luptei de clasă” spulberase orice noţiune de păcat şi natură umană din minţile oamenilor. Canibalismul se răspândea ca o epidemie şi oamenii luau parte la ospăţuri canibalice. Orice parte a corpului uman era comestibilă: inima, muşchii, ficatul, rinichii, coatele, picioarele şi tendoanele. Corpurile umane erau preparate în diverse feluri, inclusiv prin fierbere, la abur, călire în tigaie, la cuptor, friptură, şi grătar… Oamenii beau lichior sau vin şi jucau tot felul de jocuri în timp ce mâncau corpuri umane. În perioada de apogeului a mişcării chiar şi bufetul expres al celei mai înalte organizaţii guvernamentale, Comitetul Revoluţionar al districtului Wuxuan, oferea mâncare de om.

Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că un astfel de festival de canibalism ţinea pur şi simplu de un comportament haotic al oamenilor. PCC era o organizaţie totalitară care controla fiecare celulă a societăţii în parte. Fără încurajare şi manipulare din partea PCC, mişcarea canibalistă nu ar fi avut loc nicidecum.

Un cântec scris de PCC pentru a se lăuda spunea: „Vechea societate a schimbat oamenii în strigoi, noua societate a schimbat strigoii în oameni”[18]. Oricum, aceste omoruri şi ospăţuri canibalice ne arată că PCC poate schimba o fiinţă umană într-un monstru sau demon, pentru că PCC însuşi este mai crud decât orice monstru sau demon.

Persecutarea mişcării Falun Gong

Acum, când chinezii păşesc în era computerelor şi a călătoriilor spaţiale şi pot vorbi în taină despre drepturile omului, libertate şi democraţie, mulţi cred că acele atrocităţi sinistre şi dezgustătoare aparţin trecutului şi că PCC şi-a pus hainele civile şi este gata să ia contact cu lumea.

Nimic mai fals. Când PCC a descoperit că există un grup de oameni cărora nu le este frică de cruzimea torturilor sale şi de moarte, mijloacele folosite de PCC au devenit chiar mai groteşti. Grupul care este persecutat în acest fel este Falun Gong.

Violenţa Gărzilor Roşii şi canibalismul din provincia Guangxi urmăreau eliminarea fizică a victimei, omorând persoana în câteva minute sau ore. Practicanţii Falun Gong sunt persecutaţi pentru a renunţa în mod forţat la credinţa lor în „Adevăr, Compasiune, Toleranţă”. Torturile sălbatice durează zile, luni sau chiar ani. Se estimează că mai mult de 10.000 de practicanţi Falun Gong au murit în urma torturilor.

Practicanţii Falun Gong care au suferit tot felul de torturi şi au scăpat din gura morţii ,au documentat mai mult de 100 de metode groaznice de tortură; următoarele sunt numai câteva exemple.

Bătaia cruntă este cea mai frecventă metodă de torturare a practicanţilor Falun Gong. Poliţia şi şefii deţinuţilor de drept comun bat direct practicanţi şi/sau instigă alţi deţinuţi să bată practicanţi. În urma bătăilor mulţi au surzit. Alte rezultate ale bătăilor crunte: urechi distruse, globuri oculare zdrobite, dinţi sparţi, cranii, coloane vertebrale, coaste, clavicule, oase ale bazinului, braţe şi picioare rupte; mâini şi picioare amputate din cauza bătăilor suferite. Unii torţionari strâng şi zdrobesc fără pic de milă testiculele practicanţilor şi lovesc cu piciorul zonele genitale ale practicantelor. Dacă practicanţii nu cedează, torţionarii continuă bătaia până când pielea practicanţilor este sfâşiată şi carnea iese afară. În urma torturilor, corpurile practicanţilor se deformează complet, fiind acoperite de sânge, dar gardienii continuă să toarne pe ei apă sărată şi să le aplice şocuri cu bastoane electrice. Mirosul de sânge şi cel de carne pârlită se amestecă cu strigătele de agonie - este de nedescris. Torţionarii folosesc de asemenea pungi de plastic pentru a acoperi capetele practicanţilor, în încercarea de a-i face să cedeze de teama sufocării.

Şocul electric este o altă metodă comună folosită în lagărele de muncă forţată din China, pentru a tortura practicanţii Falun Gong. Poliţia foloseşte bastoane electrice pentru a aplica şocuri electrice părţilor sensibile ale corpului. Practicanţii sunt electrocutaţi în gură, pe creştetul capului, pe piept, în părţile genitale, pe şolduri, coapse, talpa piciorului, pe sâni (la femei) şi pe penis (la bărbaţi). Unii poliţişti au aplicat practicanţilor şocuri electrice cu mai multe bastoane electrice simultan, până când mirosul de carne arsă este omniprezent şi când părţile rănite devin negre şi vinete. Uneori bastoanele se aplică simultan pe cap şi anus. Deseori poliţiştii folosesc zece sau chiar mai multe bastoane simultan, pentru a-i maltrata timp îndelungat pe practicanţi. În mod normal, un baston electric are zeci de mii de volţi. Când se descarcă, emite o lumină albastră şi un sunet specific. Când curentul electric trece prin corpul unei persoane se simte ca o arsură, sau o muşcătură de şarpe. Fiecare şoc este dureros ca muşcătura de şarpe. Pielea victimelor se înroşeşte, este distrusă şi arsă şi rănile supurează. Există bastoane chiar mai puternice, cu voltaj mai ridicat, care fac victima să se simtă ca şi cum ar fi lovită cu un ciocan în cap.

Poliţia foloseşte de asemenea ţigări aprinse pentru a le arde mâinile, faţa, tălpile, pieptul, spatele, sânii, etc. Foloseşte brichete pentru a arde mâinile şi părţile genitale ale practicanţilor. Există vergele de oţel special fabricate, care sunt încălzite în cuptoare electrice până se înroşesc. Apoi sunt aplicate pe picioarele practicanţilor. Poliţia foloseşte cărbuni înroşiţi pentru a arde feţele practicanţilor. După ce îndurase deja torturi crunte, un practicant încă mai respira şi mai avea puls, iar poliţia l-a omorât prin această metodă. Apoi poliţia a susţinut că moartea victimei s-a datorat faptului, că şi-a dat singur foc.

Poliţia bate practicantele peste sâni şi în zonele genitale. În multe cazuri practicantele sunt violate, individual sau în grup. Poliţia dezbracă complet practicante şi le aruncă în celule pline cu deţinuţi de drept comun, care le violează. Poliţia foloseşte bastoane electrice pentru a le aplica şocuri electrice pe sâni şi în zonele genitale. Au folosit flacăra de brichetă pentru a le arde sfârcul sânilor şi le-au introdus bastoane electrice în vagin pentru a le aplica şocuri electrice. În unele cazuri au legat împreună patru periuţe de dinţi şi le-au introdus în vaginul practicantelor, frecand şi învârtind periuţele. Au agăţat cârlige de fier de organele genitale ale practicantelor. Mâinile femeilor au fost legate la spate, iar prin sfârcurile sânilor au fost trecute sârme care au fost băgate în priză.

Practicanţii Falun Gong sunt forţaţi să poarte „cămăşi de forţă”[19]; apoi braţele le sunt încrucişate şi legate la spate. Poliţiştii le trag braţele peste spate până în faţa pieptului, le leagă picioarele şi îi atârnă în afara ferestrei. În acelaşi timp le înfundă gura cu cârpe şi la urechi le pun căşti care transmit continuu calomnii la adresa Falun Gong. După cum relatează un martor ocular, celor supuşi la această tortură li se rup rapid braţele, tendoanele, umerii, încheieturile şi coatele. Cei care sunt torturaţi astfel mai mult timp au coloana vertebrală complet ruptă şi mor în agonia durerii.

Practicanţii sunt uneori aruncaţi în temniţe pline cu dejecţii. Prin bătaie cu ciocanul li se înfig beţe de bambus sub unghii şi sunt forţaţi să trăiască în încăperi umede, pline de mucegai roşu, verde, galben, alb şi de alte soiuri, prezent pe pereţii şi pardoseala celulei, lucru care le produce supurări ale rănilor. Poliţia foloseşte câini, şerpi şi scorpioni care muşcă practicanţii. Le injectează droguri care le atacă sistemul nervos.

Acestea sunt numai unele dintre metodele de tortură aplicate practicanţilor în lagărele de muncă.

III. Lupta crâncenă din interiorul Partidului

Deoarece ceea ce îi uneşte pe membrii PCC este natura Partidului şi nu dreptatea şi moralitatea, loialitatea membrilor - în special a oficialilor seniori - faţă de liderul suprem este o problemă crucială. Partidul trebuie să creeze o atmosferă de teroare prin omorârea propriilor membri. Supravieţuitorii văd astfel că dacă dictatorul suprem doreşte moartea cuiva, respectivul va avea parte de o moarte îngrozitoare.

Luptele din interiorul partidelor comuniste sunt binecunoscute. Cu excepţia lui Lenin şi a lui Stalin, care au murit în mod normal, toţi membrii Biroului Politic al Partidului Comunist Rus din primele două perioade de administratie au fost executaţi, ori s-au sinucis. Trei din cei cinci mareşali au fost executaţi, trei din cei cinci comandanţi superiori au fost executaţi, toţi cei zece comandanţi adjuncţi ai armatei au fost executaţi, 57 din cei 85 de comandanţi de corp de armată au fost executaţi, 110 din cei 195 de comandanţi de divizie au fost executaţi.

PCC pledează mereu pentru „lupte crâncene şi atacuri nemiloase”. Asemenea tactici nu-i vizează numai pe cei din afara Partidului. Încă din perioada revoluţionară timpurie din provincia Jiangxi, PCC omorâse atât de mulţi oameni din corpurile anti-bolşevice (corpurile „AB”)[20], încât supravieţuiseră numai câţiva, care să lupte în război. În oraşul Yan'an, Partidul a dus la bun sfârşit o campanie de „rectificare”. Mai târziu, după ce s-a consolidat politic, i-a eliminat pe Gao Gang, Rao Shushi[21], Hu Feng şi Peng Dehuai. În timpul Revoluţiei Culturale, aproape toţi membrii seniori din Partid au fost eliminaţi. Nici unul dintre foştii secretari generali ai PCC n-a avut un sfârşit firesc.

Liu Shaoqi[22], fost preşedinte, care fusese la un moment dat al doilea ca importanţă la nivel naţional, a avut o moarte tragică. În ziua când împlinea 70 de ani, Mao Zedong şi Zhou Enlai i-au cerut în mod explicit lui Wang Dongxing (şeful gărzii lui Mao) să-i ducă lui Liu un cadou de ziua lui - un radio - pentru a-l lăsa să asculte raportul oficial al Sesiunii celei de-a opta Plenare a celui de-al 12-lea Comitet Central, în care se ordona „să fie alungat din Partid pentru totdeauna trădătorul, spionul şi renegatul Liu Shaoqi şi să se continue demascarea şi criticarea lui Liu Shaoqi şi a complicilor lui la crimele de trădare”.

Liu Shaoqi a fost zdrobit mental iar bolile de care suferea au evoluat rapid. Din cauză că a fost ţinut legat de pat mult timp şi nu s-a putut mişca, gâtul său, spatele, şoldurile şi călcâiele i s-au umplut de răni purulente. Când simţea dureri îngrozitoare, apuca haine, lucruri sau braţele altor oameni şi nu îi lăsa să plece, aşa încât oamenii i-au pus pur şi simplu nişte sticle din plastic dur în mâini. Când a murit, cele două sticle din plastic deveniseră ca o clepsidră, din cauza strânsorii.

În octombrie 1969 corpul lui Liu Shaoqi intrase în putrefacţie generală şi puroiul infectat mirosea puternic. Ajunsese slab ca un băţ şi aproape de moarte. Cu toate acestea, inspectorul special al Comitetului Central de Partid nu i-a permis să facă duş şi nici să să se întoarcă pe altă parte pentru a-şi schimba hainele. Dimpotrivă, a fost dezbrăcat complet de haine, învelit într-o plapumă, trimis cu avionul de la Beijing la Kaifeng şi închis în pivniţa unei cazemate. Când a făcut febră, nu numai că nu i-au dat medicamente, dar au gonit şi personalul medical. Când a murit, corpul său era complet degenerat, avea părul alb, încâlcit şi lung de 60 cm. Două zile mai târziu a fost ars ca un ciumat la miezul nopţii. Aşternutul său, perna şi celelalte lucruri rămase au fost toate arse. Pe fişa morţii lui Liu scrie: Numele: Liu Weihuang; ocupaţia: fără ocupaţie; cauza morţii: boală. PCC l-a torturat pe preşedintele naţiunii până la moarte în felul acesta, fără vreun motiv clar.

IV. Exportul revoluţiei; uciderea oamenilor în străinătate

Pe lângă faptul că PCC omora cu plăcere folosind diverse metode în interiorul Chinei şi în interiorul Partidului, PCC a mai participat şi la uciderea oamenilor din afara ţării, inclusiv a chinezilor de peste ocean, exportând „Revoluţia”. Un exemplu tipic sunt Khmerii Roşii.

Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a existat în Cambogia timp de numai patru ani. Cu toate acestea, în această ţară mică, cu o populaţie de numai 8 milioane, din 1975 până în 1978 au fost ucişi mai mult de 2 milioane, inclusiv 200.000 de chinezi.

Crimele Khmerilor Roşii sunt fără de număr, iar noi nu le vom discuta aici. Trebuie însă să vorbim despre legătura lor cu PCC.

Pol Pot îl venera pe Mao Zedong. Începând cu 1965 el a vizitat China de patru ori pentru a asculta personal învăţăturile lui Mao Zedong. La sfârşitul anului 1965, Pol Pot a stat în China trei luni. Chen Boda şi Zhang Chunqiao au discutat cu el teorii precum: „puterea politică creşte din ţeava puştii”, „lupta de clasă”, „dictatura proletariatului”m etc. Ulterior, aceste idei au devenit fundamentul guvernării instituite de Pol Pot în Cambogia. După ce s-a întors în Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului său în Partidul Comunist Cambogian şi a fondat baze revoluţionare după modelul PCC de încercuire a oraşelor pornind de la sate.

În 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armată. La sfârşitul anului 1969 aceasta număra puţin peste 3.000 de oameni. Însă în 1975, înainte de a ataca şi ocupa Phnom Penh, aceasta devenise o forţă de luptă curajoasă şi bine echipată, de 80.000 de soldaţi. Evoluţia s-a datorat în întregime sprijinului primit din partea PCC. În cartea Documentar despre susţinerea Vietnamului şi lupta cu America, Wang Xiangen[23] spune că în 1970 Pol Pot a primit din partea Chinei echipament militar pentru 30.000 de soldaţi. În aprilie 1975 Pol Pot cucerea capitala Cambogiei şi două luni mai târziu mergea la Beijing pentru a face o vizită PCC şi pentru a asculta instrucţiunile. Este clar că fără suportul ideologic şi material al PCC, crimele Khmerilor Roşii nu ar fi putut fi transpuse în realitate.

După ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai Prinţului Sihanouk, l-a trimis pe acesta la Beijing la ordinele lui Zhou Enlai. Se ştie că Partidul Comunist Cambogian ucidea totul încă din faşă pentru a preveni orice problemă posibilă. Dar la cererea lui Zhou Enlai, Pol Pot s-a supus fără întârziere.

Zhou Enlai l-a putut salva pe Prinţul Sihanouk cu un cuvânt, dar PCC n-a obiectat atunci când Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de 200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers la Ambasada Chineză pentru ajutor, dar ambasada i-a ignorat.

În mai 1998, când în Indonezia a avut loc uciderea în masă şi violarea celor de etnie chineză, PCC n-a scos o vorbă. N-a oferit nici un ajutor şi chiar a blocat ştirile în interiorul Chinei. Se pare că guvernului chinez nu i-a păsat deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a oferit nici măcar asistenţă umanitară.

V. Distrugerea familiei

Nu putem calcula numărul celor ucişi în campaniile politice ale PCC. Nu există nicio cale de a realiza vreun studiu statistic printre oameni, din cauza blocajelor şi barierelor informative dintre diferitele regiuni, grupuri etnice şi dialecte locale. Guvernul PCC nu va iniţia niciodată un astfel de studiu - ar fi ca şi cum şi-ar săpa propria groapă. PCC preferă să omită detaliile atunci când îşi scrie propria istorie.

Numărul familiilor distruse de PCC este şi mai dificil de aflat. În unele cazuri, la moartea unui membru al familiei, familia a fost zdrobită. În alte cazuri întreaga familie era omorâtă. Chiar dacă nu murea nimeni, mulţi erau forţaţi să divorţeze. Tată şi fiu, mamă şi fiică, erau forţaţi să se separe. Unii au fost mutilaţi, unii au înnebunit, iar alţii au murit de tineri din cauza bolilor grave cauzate de torturi. Lista acestor tragedii familiale este incompletă.

Ziarul Yomiuri News din Japonia afirma la un moment dat că peste jumătate din populaţia Chinei a fost persecutată de PCC. Dacă este adevărat, atunci numărul familiilor distruse de PCC este estimat la peste 100 de milioane.

Zhang Zhixin a devenit un nume rostit în fiecare casă, datorită numărului mare de rapoarte despre istoria vieţii sale. Mulţi ştiu că a suferit torturi fizice, viol în grup şi tortură mentală. Până la urmă a înnebunit şi a fost împuşcată după ce i s-a tăiat traheea. Dar mulţi nu ştiu că există o altă istorie teribilă în spatele acestei tragedii – membrii familiei sale au trebuit să participe chiar la o „sesiune de studiu pentru familiile celor condamnaţi la moarte”.

Lin Lin, fiica lui Zhang Zhixin, îşi aminteşte că în primăvara anului 1975, un funcţionar de la tribunalul din Shenyang îi spunea cu voce tare:

„Mama ta este o adevărată contrarevoluţionară încăpăţânată. Refuză să accepte reforma şi este incorigibilă. Este împotriva marelui nostru conducător, tovarăşul Mao, este împotriva gândirii de neînvins a lui Mao Zedong şi împotriva direcţiei revoluţionare a proletariatului, a tovarăşului Mao. Având în vedere aceste crime combinate, guvernul nostru se gândeşte să-i mărească pedeapsa. Ce atitudine vei adopta dacă este executată?”. Eram împietrită şi nu ştiam cum să răspund. Inima îmi era zdrobită. Dar m-am prefăcut că sunt calmă, încercând din greu să-mi ţin în frâu lacrimile. Tata îmi spusese că nu putem plânge în faţa altora, altfel nu vom avea cum să renegăm relaţia noastră cu mama. Aşa că a răspuns în locul meu: „Dacă acesta este cazul, guvernul este liber să facă ce consideră necesar”.

Funcţionarul de la tribunal a mai întrebat: „Îi veţi lua corpul după execuţie? Veţi strânge lucrurile care i-au aparţinut în închisoare?”. Eu mi-am plecat capul şi nu am răspuns nimic. Tata a răspuns din nou în locul meu: „Nu avem nevoie de nimic...”. Tata ne-a luat de mână pe mine şi pe fratele meu şi aşa am ieşit din tribunalul de district. Ne-am dus pe jos acasă, clătinându-ne, prin vijelie şi ninsoare. N-am gătit nimic; tata a împărţit în două singura chiflă de mălai pe care o aveam în casă şi ne-a dat-o mie şi fratelui meu. Ne-a spus: „Terminaţi-o şi mergeţi în pat devreme”. M-am întins tăcută pe patul de lut. Tata stătea pe scaun şi privea în gol către lumină, uluit. După o vreme, s-a uitat spre pat şi a crezut că adormisem complet. S-a ridicat, a deschis cu grijă geamantanul pe care-l adusesem din vechea noastră casă din Shenyang, şi a scos din el fotografia mamei. O privea şi nu-şi mai putea ţine lacrimile.

Am coborât din pat, mi-am pus capul în braţele tatei şi am început să plâng cu voce tare. Atunci tata m-a mângâiat şi a spus: „Nu face asta, nu putem lăsa vecinii să audă”. Fratele meu s-a trezit şi el când m-a auzit plângând. Tata ne-a strâns pe amândoi în braţe. În noaptea aceea nu ştiu cât de mult am plâns, ceea ce ştiu este că nu aveam voie să plângem în voie”[24].

Familia fericită a unui conferenţiar urma să aibă neplăceri în timpul procesului de reabilitare a celor de dreapta. Pe vremea campaniei „Anti Dreapta”, soţia sa avusese un iubit care fusese etichetat ca reacţionar. Iubitul ei fusese trimis într-o zonă îndepărtată, unde suferise enorm. Deoarece tânăra fată nu l-a putut urma, a renunţat la el şi s-a căsătorit cu conferenţiarul. Când iubitul ei s-a întors în cele din urmă în oraşul lor natal, ea, acum mamă a câţva copii, n-a putut decât să-şi regrete trădarea din trecut. A insistat să divorţeze de soţul ei, pentru a-şi izbăvi conştiinţa încărcată. La vremea respectivă conferenţiarul avea peste 50 de ani; n-a putut accepta schimbarea bruscă şi a înnebunit. Îşi scotea hainele şi alerga în pielea goală căutând un loc de unde să înceapă o nouă viaţă. În final soţia sa l-a părăsit, părăsindu-i chiar şi pe copii. Separarea dureroasă dintre, pe atunci, tânăra fată şi iubitul ei, fusese cauzată de Partid. Aceasta este o problemă care nu poate fi rezolvată şi este o boală socială incurabilă, care poate doar să înlocuiască o despărţire cu o altă despărţire.

Familia este unitatea de bază a societăţii chineze. Este de asemenea şi ultimul mecanism de protecţie a culturii tradiţionale împotriva culturii Partidului. Iată de ce distrugerea familiei este una dintre cele mai teribile crime ale PCC.

Deoarece PCC monopolizează toate resursele sociale, atunci când o persoană este clasificată ca dizident, ea va avea de înfruntat o criză existenţială, va fi acuzată de toată societatea şi dezbrăcată de demnitate. Pentru că sunt trataţi nedrept, familia este singurul refugiu sigur unde aceşti oameni inocenţi îşi pot găsi consolarea. Dar politica de implicare a PCC în vieţile oamenilor îi împiedică pe membrii familiei să se consoleze reciproc, altfel aceştia riscă să fie şi ei etichetaţi drept dizidenţi. Zhang Zhixin de exemplu a fost forţată să divorţeze. Pentru mulţi, trădarea venită din partea membrilor familiei - delaţiuni, lupte sau critică în public – este ultima lovitură care le distruge spiritul. Drept urmare mulţi s-au sinucis.

VI. Tiparele şi consecinţele omorului

Ideologia omorului în PCC

PCC susţine că este talentat şi creativ în dezvoltarea marxism-leninism-ului, dar în realitate PCC a dezvoltat creativ o răutate fără precedent în istorie şi în întreaga lume. Foloseşte ideologia comunistă a unităţii sociale pentru a înşela publicul şi intelectualii. Foloseşte ştiinţa şi tehnologia pentru a submina credinţa şi pentru a promova ateismul absolut. Foloseşte comunismul pentru a nega proprietatea privată şi foloseşte de asemenea teoria şi practica lui Lenin despre revoluţia violentă, pentru a domina ţara. În acelaşi timp, combină şi întăreşte şi mai mult partea cea mai malefică a culturii chineze - cea care a deviat de la filonul tradiţiilor chineze.

Pentru a schimba societatea şi pentru a asigura dictatura Partidului PCC a inventat o întreagă teorie şi un cadru de „revoluţie” şi „revoluţie continuă” sub dictatura proletariatului. Teoria sa are două părţi - baza economică şi suprastructura de sub dictatura proletariatului, în care baza economică determină suprastructura, iar suprastructura acţionează la rândul său asupra bazei economice. Pentru a întări suprastructura şi mai ales puterea Partidului, trebuie pornită revoluţia de la baza economică, ceea ce implică:

1. Omorârea proprietarilor de pământ, pentru a rezolva relaţiile de producţie[25] la ţară.

2. Omorârea industriaşilor, pentru a rezolva relaţiile de producţie în oraşe.

În cadrul suprastructurii, omorul este comis în mod repetat pentru a menţine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta implică:

1. Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor faţă de Partid

De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat multiple campanii pentru reformarea gândirii intelectualilor. Aceştia au fost acuzaţi de individualism burghez, ideologie burgheză, puncte de vedere apolitice, ideologie în afara conceptului de clasă, liberalism, etc. PCC le-a răpit intelectualilor demnitatea, spălându-le creierul şi eliminându-le conştiinţa. PCC a eliminat aproape complet gândirea independentă şi multe alte calităţi ale intelectualilor, incluzând tradiţia prin care aceştia apărau dreptatea şi îşi dedicau viaţa pentru a susţine dreptatea. Tradiţia ne învăţa: „să nu cazi în excese când eşti bogat sau onorat, să nu te abaţi de la scopul tău când eşti sărac şi obscur şi nici să nu te apleci în faţa unei forţe superioare”[26]; „trebuie să ai mai întâi grijă de stat şi la urmă să îţi pretinzi porţia de fericire”[27]; „fiecare om obişnuit trebuie să se simtă responsabil de succesele şi eşecurile naţiunii sale”[28]; „în umbră, un cavaler îşi cultivă persoana; când este pus pe scenă, el îşi ajută ţara”[29].

2. Lansarea unei revoluţii culturale şi uciderea oamenilor în scopul câştigării conducerii culturale şi politice absolute

PCC a mobilizat campanii de masă în interiorul şi exteriorul Partidului, pornind crimele în domeniul literaturii, artei, teatrului, istoriei şi educaţiei. PCC şi-a îndreptat mai întâi atacurile asupra mai multor celebrităţi, cum ar fi „Satul celor trei familii”[30], Liu Shaoqi, Wu Han, Lao She şi Jian Bozan. Mai târziu numărul celor ucişi a crescut începând cu „un mic grup în interiorul Partidului” şi „un mic grup în interiorul armatei”, pentru ca în final omorul să escaladeze cuprinzând întregul Partid, întreaga armată, şi pe toţi oamenii din întreaga ţară. Luptele armate eliminau corpurile fizic, atacurile culturale omorau spiritul oamenilor. A fost o perioadă extrem de violentă şi haotică sub controlul PCC. Latura malefică a naturii umane a fost amplificată la maximum de nevoia Partidului de a-şi revigora puterea pe timp de criză. Oricine putea ucide în mod arbitrar în numele „revoluţiei” şi al „apărării liniei revoluţionare a tovarăşului Mao”. A fost un exerciţiu naţional fără precedent de eliminare a naturii umane.

3. La 4 iunie 1989 PCC a tras în studenţii din Piaţa Tiananmen ca răspuns la revendicările democratice ce au urmat Revoluţiei Culturale

A fost prima dată când armata PCC a ucis civili în public, cu scopul de a suprima protestul oamenilor împotriva delapidării, corupţiei şi uneltirilor secrete ale oficialilor guvernului cu oamenii de afaceri, în scopul suprimării cererilor de libertate a presei, de libertate a cuvântului şi a adunării. În timpul masacrului, pentru a instiga ura între armată şi civili, PCC chiar a înscenat incendierea de vehicule militare şi omorârea de soldaţi, orchestrând tragedia în care Armata „Poporului” îşi masacra propriul popor.

4. Uciderea celor cu credinţe diferite. Controlul credinţei este filonul vieţii în PCC

Pentru ca erezia sa să poată înşela oamenii, la începutul dominaţiei sale, PCC a început să elimine toate religiile şi sistemele de credinţă. Când a dat piept cu o credinţă spirituală într-o eră nouă – Falun Gong – PCC şi-a scos din nou cuţitul de măcelar. Strategia PCC este aceea de a profita de pe urma principiilor Falun Gong „Adevăr, Compasiune, Toleranţă” şi de faptul că practicanţii nu mint, nu folosesc violenţa şi nu vor să cauzeze instabilitate socială. După ce a căpătat experienţă în persecutarea Falun Gong, PCC a început eradicarea altor credinţe. În acest caz Jiang Zemin în persoană, împreună cu PCC, au ieşit la scenă deschisă pentru a ucide, în loc să folosească intermediari.

5. Omorârea oamenilor pentru muşamalizarea adevărului

Dreptul oamenilor la informaţie este un alt punct slab al PCC. PCC omoară oameni şi pentru a bloca informaţia. În trecut „ascultarea emisiunilor radio ale inamicului” era o crimă pedepsită cu închisoarea. În ultimul timp mai multe posturi de televiziune de stat chineze au fost interceptate şi întrerupte pentru a clarifica adevărul despre persecuţia împotriva Falun Gong. Ca răspuns la multiplele cazuri de interceptare a sistemului de televiziune chinez, Jiang Zemin a emis ordinul secret de a „omorî pe loc, fără milă”. Liu Chengjun, care a realizat o asemenea interceptare, a fost omorât prin tortură. PCC a mobilizat „Biroul 610” (o organizaţie care a fost creată pentru a persecuta Falun Gong, similară Gestapo-ului din Germania Nazistă), poliţia, procurorii, tribunalele şi un sistem masiv de poliţie pe internet pentru a controla fiecare mişcare a oamenilor.

6. Privarea oamenilor de dreptul la viaţă de dragul intereselor proprii

Teoria revoluţiei continue a PCC implică faptul că acesta nu va renunţa la putere. În prezent delapidarea şi corupţia din interiorul PCC s-au transformat în conflicte între conducerea absolută a Partidului şi dreptul la viaţă al oamenilor. Când lumea se organizează pentru a-şi apăra drepturile legale, PCC foloseşte violenţa, agitându-şi cuţitul de măcelar spre aşa-numitele „căpetenii” ale acestor mişcări. În acest scop PCC a pregătit deja peste un milion de poliţişti înarmaţi. Astăzi, PCC este mult mai bine pregătit să ucidă decât în timpul masacrului din Tiananmen în 1989, când a trebuit să-şi mobilizeze temporar armata. Dar în timp ce forţează poporul să meargă spre prăpastie, PCC însuşi se îndreaptă pe un drum fără ieşire. A ajuns într-un stadiu de vulnerabilitate extremă, încât „ia copacii şi iarba drept duşmani când bate vântul”, cum spune un proverb chinez.

Din cele de mai sus putem observa că PCC are natura unui spectru malefic. Indiferent prin ce metamorfoze trece în anumite timpuri şi în anumite împrejurări, în scopul menţinerii puterii absolute, PCC nu-şi va schimba tradiţia de ucigaş - a ucis oameni în trecut, ucide oameni în prezent şi va continua să ucidă şi în viitor fără ezitare.

Diferite metode de omor folosite în circumstanţe diferite

1. Propaganda

PCC a folosit diverse căi de a omorî, în funcţie de vremuri. În cele mai multe situaţii, PCC a recurs la propagandă înainte de a ucide. A spus deseori că „numai omorând poţi calma indignarea populaţiei”, ca şi cum oamenii i-ar fi cerut să ucidă. În realitate această „indignare publică” era provocată chiar de PCC.

De exemplu, drama „Fata cu părul alb”, o distorsionare grotească a unei legende populare, poveştile contrafăcute despre colectarea chiriei şi despre temniţe din piesa „Liu Wencai” erau folosite ca unelte pentru a „educa” poporul să-i urască pe proprietarii de pământ. De obicei PCC îşi demonizează inamicii, aşa cum a făcut în cazul fostului preşedinte Liu Shaoqi. Un alt exemplu în acest sens este înscenarea, de către PCC, a incidentului de aşa-zisă „autoincendiere” din Piaţa Tiananmen în ianuarie 2001, care a fost folosit pentru a incita populaţia la ură împotriva Falun Gong, după care a urmat înteţirea campaniei masive de genocid împotriva Falun Gong. Nu numai că PCC nu şi-a schimbat metodele de omor - le-a mai şi perfecţionat, folosindu-se de noua tehnologie informatică. În trecut PCC putea să înşele numai poporul chinez, dar acum înşeală oamenii din întreaga lume.

2. Incitarea maselor la omor

PCC nu numai că omoară oameni folosindu-şi aparatul dictatorial, dar mai şi incită oamenii să se omoare unii pe alţii. Chiar dacă la începutul campaniilor, PCC ţinea cont de unele reguli şi legi, în momentul în care incita lumea să i se alăture, nimic nu mai putea opri masacrul. De exemplu, atunci când PCC aplica reforma agrară, orice comitet de reformă a pământului avea drept de decizie asupra vieţii şi morţii proprietarilor de pământ.

3. Distrugerea spiritului înaintea distrugerii fizice

Un alt model de omor este zdrobirea spiritului înainte de omorârea corpului. În istoria Chinei, nici măcar extrem de nemiloasa şi ferocea dinastie Qin (221 – 207 î. C.) nu a distrus spiritul oamenilor. PCC n-a dat niciodată oamenilor şansa de a muri ca martiri. A născocit campanii de genul: „indulgenţă faţă de cei care mărturisesc şi pedepsirea severă a celor ce se opun” şi „plecarea capului şi acceptarea crimei este singura cale de ieşire”. PCC forţează oamenii să renunţe la propriile gânduri şi credinţe, făcându-i să moară ca nişte câini, fără demnitate; o moarte demnă ar putea crea precedente. Doar atunci când mor în umilinţă şi ruşine, PCC îşi va fi atins ţelul, acela de a-i reeduca pe cei care nutresc admiraţie faţă de victime. PCC persecută Falun Gong cu o cruzime şi violenţă extremă, deoarece practicanţii Falun Gong îşi consideră credinţa mai importantă decât viaţa. Când a devenit incapabil să le distrugă demnitatea, PCC a recurs cu toată forţa la tortura fizică.

4. Omor prin alianţă cu unii şi respingerea altora

Când omoară oameni, PCC foloseşte atât „morcovul” cât şi „biciul” - împrietenindu-se cu unii şi înstrăinându-i pe alţii. PCC încearcă mereu să atace o „mică parte a populaţiei”, proporţia fiind de obicei de 5%. „Majoritatea” populaţiei (95%) este mereu bună, ea constituind mereu obiectul „educaţiei”. O astfel de „educaţie” constă în teroare şi protecţie. Educaţia prin teroare foloseşte frica şi demonstrează că cei care se opun PCC nu sfârşesc bine, făcându-i pe ceilalţi să păstreze distanţă faţă de cei care fuseseră mai înainte atacaţi de către Partid. Educarea prin „protecţie” lasă oamenii să înţeleagă că dacă dobândesc încrederea PCC şi rămân alături de PCC, nu numai că vor fi în siguranţă, dar au şi o şansă bună de a fi promovaţi, sau de a câştiga alte beneficii. Lin Biao spunea: „O mică parte [suprimată] astăzi, o mică parte mâine, în curând vor însuma o parte mare”. Cei care se bucură că supravieţuiesc unei mişcări devin deseori victime ale următoarei.

5. Înnăbuşirea în faşă a eventualelor ameninţări; omoruri secrete extrajudiciare

Recent PCC a dezvoltat o metodă de înnăbuşire în faşă a problemelor şi de omor secret, în afara oricărui cadru juridic. Deoarece grevele muncitorilor şi protestele ţăranilor devin tot mai frecvente în diverse zone, PCC elimină mişcările înainte ca ele să se poată dezvolta, arestând aşa-numitele „căpetenii” şi condamnându-le la pedepse aspre. Un alt exemplu: în timp ce libertatea şi drepturile omului au devenit o tendinţă comun recunoscută în întreaga lume, PCC n-a condamnat nici un practicant de Falun Gong la pedeapsa cu moartea; dar sub instigarea lui Jiang Zemin care afirma că „nimeni nu va fi tras la răspundere dacă omoară practicanţi Falun Gong”, practicanţii Falun Gong au fost de obicei torturaţi până la moarte, pretutindeni în ţară. Totuşi Constituţia Chinei stipulează dreptul cetăţenilor la apel dacă cineva a suferit o nedreptate. Cu toate acestea PCC foloseşte poliţişti în civil şi angajează huligani locali pentru a-i opri, aresta şi trimite înapoi acasă pe cei care fac apel, aceştia ajungând uneori chiar în lagăre de muncă.

6. Omorârea unuia pentru a-i avertiza pe ceilalţi

Persecutarea lui Zhang Zhixin, Yu Luoke şi Lin Zhao[31] sunt asemenea exemple.

7. Folosirea represiunii pentru a ascunde adevărul despre crimă

De obicei persoanele cunoscute care se bucură de influenţă internaţională suferă represiuni, dar nu sunt omorâte de PCC. Scopul este muşamalizarea crimelor comise împotriva celor care nu atrag atenţia publică. De exemplu, în timpul campaniei de suprimare a reacţionarilor, PCC n-a omorât generali KMT cu grade superioare, precum Long Yun, Fu Zuoyi şi Du Yuming, în schimb a omorât ofiţeri KMT cu grade mai mici şi soldaţi.

Omorurile înfăptuite de PCC de-a lungul unei lungi perioade de timp au deformat sufletele chinezilor. Acum, în China, mulţi au tendinţa să ucidă. Când teroriştii au atacat S.U.A. la 11 septembrie 2001, mulţi chinezi au ovaţionat atacurile pe web-site-urile chineze de discuţii. Pretutindeni se auzeau susţinătorii unui „război total”, făcând oamenii să tremure de frică.

Concluzii

Datorită blocadei informaţionale create de PCC, nu putem şti exact câţi oameni au murit în urma diverselor campanii de persecuţie apărute în timpul tiraniei sale. Cel puţin 60 milioane de oameni au murit în mişcările menţionate anterior. În plus PCC a ucis şi minorităţi etnice în Xinjiang, Tibet, Mongolia Interioară, Yunnan şi în alte locuri; informaţiile despre aceste incidente sunt dificil de strâns. Washington Post estima la un moment dat că numărul oamenilor persecutaţi şi omorâţi de Partid se ridică la 80 milioane[32].

În afară de cei morţi, nu putem şti câţi au fost mutilaţi, câţi s-au îmbolnăvit mental, câţi au fost deprimaţi sau terorizaţi până la moarte de persecuţia pe care au suferit-o. Fiecare moarte în parte este o tragedie amară care lasă în urmă o rană adâncă membrilor familiilor victimelor.

După cum scria Yomiuri News[33] din Japonia, guvernul central chinez a început un studiu privind numărul victimelor din timpul Revoluţiei Culturale, în 29 de provincii şi municipalităţi. Rezultatele arătau că aproape 600 milioane de oameni au fost persecutaţi ori învinuiţi în timpul Revoluţiei Culturale, ceea ce însemna aproape jumătate din populaţia Chinei.

Stalin spunea că moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion este numai o statistică. Când lui Li Jingquan, fost secretar de Partid al provinciei Sichuan, i s-a adus la cunoştinţă că oamenii mor de foame, el a răspuns: „În ce dinastie n-au murit oameni?”. Mao Zedong spunea: „Victimele sunt inevitabile în orice luptă. Moartea apare deseori”. Aceasta este concepţia comunist-ateistă despre viaţă. Iată de ce 20 de milioane de oameni au murit ca rezultat al persecuţiei din perioada regimului lui Stalin – 10% din populaţia fostei URSS. PCC a ucis cel puţin 80 de milioane de oameni – cam tot 10 % din populaţia Chinei [la sfârşitul Revoluţiei Culturale]. Khmerii Roşii au omorât 2 milioane de oameni - un sfert din populaţia Cambogiei la acea vreme. În Coreea de Nord numărul morţilor din cauza foametei se estimează la peste un milion. Toate acestea sunt datorii sângeroase ale partidelor comuniste.

Cultele malefice sacrifică oamenii şi le folosesc sângele pentru a venera spectre malefice. Încă de la începuturile sale, Partidul Comunist a ucis continuu oameni - când nu-i putea ucide pe cei din afara Partidului, îşi omora proprii membri – pentru comemorarea „luptei de clasă”, „luptei dintre partide” şi a altor înşelătorii. A sacrificat pe altarul cultului său malefic chiar proprii secretari generali, mareşali, generali, miniştri şi alţii.

Mulţi cred că PCC-ului ar trebui să i se acorde timp pentru a se îmbunătăţi, spunând că acum îşi ţine omorurile în frâu. În primul rând ucigaşul este ucigaş indiferent dacă omoară o singură persoană. Pe lângă asta, deoarece omorul este una dintre metodele folosite pentru a conduce regimul bazat pe teroare, PCC va omorî mai mult sau mai puţin, după nevoie. Omorul comis de PCC este în general imprevizibil. Când poporului îi lipseşte sentimentul puternic de teamă, PCC va omorî mai mult pentru a creşte sentimentul de teroare, când oamenii sunt deja înfricoşaţi, uciderea unora poate menţine sentimentul de teroare; când oamenii nu ştiu altceva decât frica faţă de PCC, atunci simplul anunţ al intenţiei de a ucide - omorurile nemaifiind necesare - va fi suficient pentru menţinerea terorii. După ce a trecut prin nenumărate campanii politice şi de eliminare, poporul şi-a creat un reflex condiţionat ca răspuns la teroarea PCC. Atunci nici măcar nu mai este nevoie ca PCC să menţioneze omorul, tonul critic al maşinii de propagandă mass-media fiind suficient pentru a le reaminti oamenilor de teroare.

PCC va regla intensitatea cu care omoară în funcţie de schimbările sentimentului de teroare al poporului. Magnitudinea omorului în sine nu este ţinta PCC; cheia este consecvenţa cu care omoară de dragul menţinerii puterii. PCC n-a devenit mai blând. Nici nu şi-a lăsat jos cuţitul de măcelar; doar că poporul a devenit mai supus. Atunci când poporul se ridică pentru a cere ceva ce trece dincolo de toleranţa PCC, acesta nu va ezita să omoare.

Omorul la întâmplare dă rezultate maxime atunci când omori pentru a menţine puterea. În precedentele campanii ucigaşe de mare amploare, în mod intenţionat PCC a ţinut vagă identitatea victimelor, acuzaţiile care li s-au adus acestora şi felul în care se atribuiau pedepsele pentru diversele grade de „vină”. Pentru a evita să devină ţinte ale omorului, oamenii se limitează într-o „zonă sigură” bazându-se pe judecata proprie. O astfel de „zonă sigură” era uneori mai îngustă chiar decât cea pe care PCC intenţiona s-o demarcheze. Acesta este motivul pentru care în fiecare mişcare, oamenii au tins să acţioneze mai degrabă „ca cei de stânga decât ca cei de dreapta”. Drept rezultat campaniile sunt deseori „mărite” dincolo de dimensiunile lor planificate, deoarece oamenii la diferite niveluri îşi impun voluntar restricţii pentru a-şi asigura supravieţuirea. Cu cât este mai jos nivelul cu atât mai teribilă devine mişcarea. O astfel de intensificare voluntară a terorii în întreaga societate îşi are originea în crimele aleatoare ale PCC.

În lunga sa istorie criminală, PCC s-a metamorfozat devenind un ucigaş degenerat în serie. Prin crime îşi satisface sentimentul pervers de a fi o putere supremă care decide viaţa şi moartea oamenilor. Prin omor îşi alină cea mai adâncă teamă. Prin crime suprimă neliniştea socială şi nemulţumirile cauzate de crimele anterioare. Datoriile sângeroase acumulate ale PCC fac astăzi imposibilă orice ieşire benevolentă din impas. Pentru a-şi menţine existenţa până în momentul final, PCC se mai poate bizui doar pe presiunea intensă şi pe conducerea totalitară. În ciuda faptului că ocazional se deghizează, reabilitând victimele crimelor sale, natura însetată de sânge a Partidului nu s-a schimbat niciodată. Şi este tot mai putin probabil să se schimbe în viitor.



[1] Scrisoarea lui Mao Zedong către soţia lui, Jiang Qing, în 1966.

[2] Suprastructura în contextul teoriei sociale marxiste se referă la modul de interacţiune dintre subiectivismul uman şi substanţa materială a societăţii.

[3] Hu Feng, intelectual şi critic literar; s-a opus literaturii doctrinare a PCC. A fost dat afară din Partid în 1955 şi condamnat la 14 ani de închisoare.

[4] Analele lui Confucius.

[5] Leviticus 19:18.

[6] Marx , Manifestul Comunist (1848).

[7] Mao Zedong, Dictatura Democrată a Poporului , (1949).

[8] Mao Zedong, „trebuie să promovăm din plin [suprimarea reacţionarilor] pentru ca fiecare familie să fie informată.” (30 martie 1951).

[9] Mao Zedong, „Trebuie să lovim cu putere şi precis reacţionarii” (1951).

[10] Regatul Ceresc din Taiping (1851-1864), cunoscut şi sub numele de Rebeliunea din Taiping a fost unul dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria Chinei. A fost o confruntare între forţele Chinei Imperiale şi adepţii unui mistic auto-proclamat al grupului Hakka, pe nume Hong Xiuquan, care a fost de asemenea un convertit la creştinism. Se crede că au murit cel puţin 30 milioane de oameni.

[11] Extras din cartea publicată de revista Chengming din Hong Kong (www.chengmingmag.com), octombrie 1996.

[12] Marele Salt Înainte (1958-1960) a fost o campanie a PCC pentru ridicarea industriei Chinei, în particular cea de oţel. Este privită ca un imens dezastru economic.

[13] Publicat în februarie 1994 de editura Steagul Roşu. Traducerea noastră.

[14] Unitate de măsură chineză pentru pământ. 1 mu = 0.165 acri sau 0.066 hectare.

[15] De Jaegher, Raymond J., Inamicul din interior. Guild Books, Catholic Polls Inc. (1968).

[16] Investigaţie asupra Masacrului din Daxing – scrisă de Yu Luowen.

[17] Zheng Yi, Memoriaul stacojiu (Taipei: Editura Televiziunii Chineze 1993). Această carte este disponibilă şi în engleză: Memorialul stacojiu: Povestiri despre canibalism în China modernă de Yi Zheng, editura T. P. Sym (Boulder, Colorado: Westview Press 1998).

[18]„Vechea societate” după cum o numeşte PCC se referă la perioada înainte de 1949, şi „noua societate” se referă la perioada de după 1949 când PCC a preluat controlul ţării.

[19] Cămaşa de forţă este un instrument de tortură sub forma unei cămăşi. Braţele victimelor sunt răsucite şi legate cu o frânghie la spate şi pe urmă trase în faţă pe deasupra capului; această tortură poate rupe braţele imediat. După aceea, victima este pusă cu forţa în cămaşa de forţă şi spânzurată de braţe. Consecinţa imediată a acestei torturi groaznice este fracturarea oaselor umerilor, coatelor, încheieturilor mâinii şi a spatelui provocând moartea victimelor într-o durere de nesuportat. Pentru mai multe informaţii vizitaţi următoarele adrese de web:

În chineză: http//search.minghui,org/mh/articles/2004/9/30/85430.html

În engleză: http://www.clearwisdom.net/emh/articles/2004/9/10/52274.html .

[20] În mai 1930, Mao Zedong a ordonat Partidului să ucidă mii de membrii de Partid, soldaţi ai Armatei Roşii şi civili inocenţi în provincia Jiangxi, într-o tentativă de consolidare a puterii în zonele controlate de PCC. Pentru mai multe informaţii vizitaţi următoarea adresă: În chineză:

http://kanzhongguo.com/news/articles/4/427/64064.html .

[21] Gao Gang şi Rao Shushi erau membri ai Comitetului Central al PCC. În 1954, după o încercare eşuată de a ajunge la putere, ei au fost acuzaţi de complot împotriva Partidului şi de dezbinare a Partidului şi au fost daţi afară din Partid.

[22] Liu Shaoqi, Preşedinte al Chinei între 1959 şi 1968, a fost considerat succesorul lui Mao Zedong. În timpul Revoluţiei Culturale (1966-1876) el a fost persecutat ca trădător, spion, şi a căzut în dizgraţie. A murit în 1969 după ce a fost torturat sever în detenţie.

[23] Wang Xiangen, Documentar de susţinere a Vietnamului şi luptă cu America. (Beijing: International Cultural Publishing Company, 1990).

[24] De la Fundaţia Laogai, raportul din 12 octombrie 2004:

(în chineză) http://www.laogai.org/news2/newsdetail.php?id=391 .

[25] Unul dintre cele trei mijloace (mijloace de producţie, moduri de producţie şi relaţii de producţie) pe care Marx le folosea la analiza clasei sociale. Relaţiile de producţie se referă la relaţia dintre oamenii care posedă uneltele de producţie şi cei care nu, de exemplu: relaţia dintre proprietarul de pământ şi muncitorul agricol sau relaţia dintre capitalist şi muncitor.

[26] Cartea a 3-a din Mencius. Penguin - Serii clasice, tradusă de D. C. Lau.

[27] De Fan Zhongyan (989-1052), proeminent dascăl chinez, scriitor şi membru al unui guvern din dinastia Song de Nord. Citatul acesta este din opera lui binecunoscută, „Urcând Turnul Yueyang”.

[28] De Gu Yanwu(1613-1682), eminent cărturar al dinastiei Qing timpurie.

[29] Din Mencius, cartea nr. 7. Penguin- Serii clasice, traducerea D. C. Lao.

[30] „Satul celor Trei Familii” era pseudonimul unui grup de trei scriitori în anii 1960, Deng Kuo, Wu Han, Liao Mosha. Wu era autorul unei piese cu titlul „Hai Rui îşi dă demisia din post”. Mao Zedong a considerat că era o satiră politică despre relaţia lui cu generalul Peng Dehuai.

[31] Yu Luoke a fost un gânditor care a luptat pentru drepturile omului, omorât de PCC în timpul Revoluţiei Culturale. Eseul său monumental Mediul Familiei scris la 18 ianuarie 1967 a fost una dintre cele mai influente eseuri, cu cea mai largă circulaţie dintre toate eseurile care reflectau gândurile independente de PCC în anii Revoluţiei Culturale. Lin Zhao, studentă a Universităţii din Beijing, care se specializa în jurnalism, a fost etichetată drept reacţionară în 1957 datorită gândirii ei independente şi datorită criticii ei deschise la adresa mişcării comuniste. A fost acuzată de conspiraţie pentru răsturnarea dictaturii democrate a poporului şi arestată în 1960. În 1962 a fost condamnată la 20 de ani de închisoare. A fost ucisă de PCC la 29 aprilie 1968.

[32] Din http://www.laojiao.org/64/article0211.html (în chineză).

[33] “O scrisoare deschisă de la Song Meiling pentru Liao Chengzhi” (17 august 1982) Sursa http://www.edu.cn/more.asp?name=fainter&id=16445 (în chineză).

alte articole din secțiunea Opinii