Alianţa Disperării sau noua "Axă a Răului" - Cine o compune şi cât este de nocivă păcii mondiale

Dn ce în ce mai des, la Washington, diferitele conflicte din întreaga lume sunt privite ca parte a unei mari naraţiuni. Acest lucru nu este deloc lipsit de motiv. După cum a relatat The Washington Post în această săptămână, oficialii americani susţin că Iranul şi-a consolidat apărarea împotriva unui potenţial atac de represalii al Israelului prin achiziţionarea de arme ruseşti, parte a unei alianţe strategice formate după invazia Kremlinului în Ucraina în 2022 şi prin utilizarea pe scară largă a dronelor fabricate de Iran în această ţară.

Moscova nu a vizat doar Teheranul pentru o relaţie reciproc avantajoasă. Anul trecut, preşedintele rus Vladimir Putin s-a întâlnit cu liderul Coreei de Nord, Kim Jong-un, pentru a cimenta un acord care a oferit trupelor ruse muniţie şi alte materiale de război foarte necesare în schimbul unei tehnologii mai avansate mult râvnite de Phenian.

Dar partenerul cel mai semnificativ, de departe, în această convergenţă este China, care a oferit o linie de salvare comercială Rusiei pe fondul sancţiunilor occidentale. Oficiali americani au declarat, săptămâna trecută, pentru Associated Press, că o mare parte din acest sprijin depăşeşte însă afacerile obişnuite, China extinzând exporturile de tehnologie pe care Rusia le poate folosi pentru a produce rachete, tancuri şi avioane, compensând atât pierderile de pe câmpul de luptă, cât şi controalele la export efectuate de Statele Unite şi aliaţii săi.

Iranul, Rusia, Coreea de Nord şi China fac parte dintr-un grup mult mai larg de naţiuni şi mişcări - care cuprinde şi grupuri relativ mici, dar influente, precum Hamas şi Houthi - care par să se opună Occidentului. Unii oficiali occidentali, inclusiv liderul minorităţii din Senatul american, Mitch McConnell (R-Ky.), au sugerat în mod repetat că aceste ţări marchează o nouă "axă a răului" - o referire la o expresie folosită în mod infamant de preşedintele George W. Bush la începutul războiului împotriva terorismului.

Omul care a inventat acea frază se pare că vede această nouă alianţă ca fiind chiar mai largă.

"Lumea se confruntă cu o aliniere globală de dictatori, huligani şi agresori, de la Teheran la Moscova, de la Beijing la Palm Beach", a declarat David Frum, fostul redactor de discursuri la Casa Albă, la X, săptămâna aceasta, după atacul eşuat al Iranului asupra Israelului - ultimul element de pe lista sa, referindu-se la fostul preşedinte Donald Trump.

Totuşi, este greşit să privim acest lucru ca pe o simplă "axă a răului 2.0". Aceasta se datorează în parte faptului că ideea iniţială a fost, în cel mai bun caz, o exagerare. Două dintre cele trei ţări din "axa" iniţială, Iran şi Irak, erau conduse de ideologii diametral opuse la acel moment - prima condusă de o teocraţie şiită, cealaltă de un naţionalism pan-arab condus de sunniţi - care nu cu mult timp înainte au purtat un război sângeros şi brutal. Ultima naţiune, statul socialist totalitar Coreea de Nord, se afla la propriu şi la figurat la jumătate de lume distanţă.

Noua alianţă este la fel de nealiniată. Societatea capitalistă de stat a Rusiei se poate alia cu forţele religioase interne, cum ar fi puternica Biserică Ortodoxă Rusă, dar se suprapune foarte puţin cu doctrina islamică îmbrăţişată de ayatollahul Ali Khamenei sau de aliaţii săi şiiţi sectanţi. În timp ce China şi Coreea de Nord îmbrăţişează forme socialiste de guvernare, retorica oficială şi implementarea practică a acestor ideologii în cele două naţiuni este semnificativ diferită. Chiar şi în istoria recentă, ele s-au aflat în puncte de tensiune.

Acest lucru înseamnă că, spre deosebire de Războiul Rece, în care ideologia lega, cel puţin nominal, blocul comunist împotriva Occidentului, ceea ce avem acum este mai bine zis o "căsătorie de convenienţă" între o serie de naţiuni disparate.

Totuşi, asta nu înseamnă că se va sfârşi cu un divorţ. Ceea ce determină aceste acorduri nu este doar comoditatea, ci şi disperarea. Sancţiunile şi controalele la export au împins Rusia - care s-a bucurat cândva de un comerţ înfloritor cu Europa şi Statele Unite, în ciuda tensiunilor - să se îndrepte către China, chiar dacă relaţia comercială este în mod clar nefavorabilă. Deşi niciuna dintre naţiuni nu poate face faţă puterii militare a Americii, totuşi au puncte forte individuale din care celelalte speră să înveţe.

Altfel spus: Dacă Putin vrea să continue să lupte în războiul său din Ucraina şi să supravieţuiască izolării economice din partea ordinii economice globale conduse de Occident, nu are altă opţiune decât să se întoarcă spre est, spre China. Dacă China vede viitorul ordinii globale ca pe o bătălie a marilor puteri între ea şi Statele Unite, are nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi, iar resursele naturale bogate ale Rusiei şi o parte din tehnologia sa militară vor fi de mare ajutor în acest caz.

Disperarea poate conduce la situaţii periculoase. Două dintre cele patru din această aliniere sunt naţiuni incontestabil de puternice, pe când cele două naţiuni mai mici - Iran şi Coreea de Nord - au propriile capacităţi considerabile, incluzând mai ales reţeaua de mişcări aliniate a Teheranului în Orientul Mijlociu.

Trei dintre cele patru sunt înarmate nuclear, iar Iranul nu este departe. În calitate de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, atât China, cât şi Rusia au jucat anterior un rol constructiv în stabilirea normelor, inclusiv în ceea ce priveşte măsurile de control al armelor atât pentru Iran, cât şi pentru Coreea de Nord. Fără ele, aceste eforturi se prăbuşesc.

În acelaşi timp, Occidentul se confruntă cu propria sa nealiniere. Statele Unite sunt dureros de divizate pe plan intern în ceea ce priveşte Rusia din motive de politică internă, în timp ce Trump - care doreşte să revină în funcţie anul viitor - a sugerat în mod repetat că doreşte să se retragă din alianţa militară NATO. Fostul preşedinte şi unii dintre susţinătorii săi sunt în favoarea unui sfârşit imediat al războiului din Ucraina care ar rupe alianţa Rusia-China, deşi analiştii spun că acest lucru ar face prea puţin pentru a afecta o relaţie cimentată de interese reciproce.

"Orice speranţă de a le desprinde una de cealaltă nu este altceva decât o iluzie", a scris recent Alexander Gabuev, director al Centrului Carnegie Rusia-Eurasia.

Aliaţii SUA din Europa, din motive istorice evidente, au luat de mult timp în serios ameninţarea Rusiei, dar abia recent au început să se alinieze cu şoimii anti-chinezi de la Washington. Dar chiar şi aceşti şoimi sunt împărţiţi între ei cu privire la cât de tare trebuie să lupte împotriva ameninţării unei Chine în ascensiune.

"Dacă Beijingul judecă că urmărim o victorie totală, care este dezavantajul de a merge până la capăt în lupta cu noi?" a scris Elbridge Colby, fost oficial al Departamentului Apărării, pe X în acest weekend, răspunzând la un articol din Foreign Affairs scris de fostul oficial al Casei Albe al lui Trump Matt Pottinger şi de reprezentantul Mike Gallagher (R-Wis.), care a cerut o "victorie pe termen lung" asupra Chinei.

Statele Unite au reuşit să adune o alianţă impresionantă care a inclus aliaţi tradiţionali ca Marea Britanie, precum şi state din Golf, pentru a ajuta la apărarea Israelului de asaltul iranian în acest weekend. Dar războiul din Gaza, pe lângă faptul că generază în continuare o diviziune toxică în cadrul acestor aliaţi, dar creează şi animozitate în rândul Sudului Global pe care ambele părţi ar încerca să îl curteze.