Mitologie românească: Balaurii

(photos.com)

Dragonul cu cap de lup, steagul dacilor, era întotdeauna înfipt în suliţă, ceea ce sugerează izbânda celor vrednici asupra duşmanilor. Pe de altă parte, celebrul „Cavaler Trac”, ipostază a lui Apollon-Zalmoxis, este reprezentat mai mereu ucigând balaurul, imagine preluată mai târziu de Sfântul Gheorghe.

În mitologia românească, balaurul apare uneori ca făuritor şi străjer al nestematelor şi aurului, locuind pe funduri de prăpăstii, prin „Ţara Armenească”. Alteori, balaurul este totuna cu Zburătorul, deci antropomorfic, locuind în văzduh, printre nori. Alţi balauri locuiesc şi ei tot printre nori, producând ploi torenţiale şi grindină.

În unele basme, Balaurul-Zburător este singurul vizibil de către om, şi provine din şarpe, căruia îi cresc aripi şi care începe să zboare, putând fi zărit strălucind pe cerul înnourat. Cu siguranţă, la originea imaginii balaurului din văzduh, deasupra meleagurilor noastre, se află norii aducători de furtuni, fulgere şi tunete.

De obicei, în mitofolclorul românesc, balaurul are o înfăţişare cumplită, cu un cap mare, cu 12 limbi. În general însă, suprafireasca fiară are până la şapte capete. Gura îi este atât de largă încât poate înghiţi mai mulţi oameni deodată; ochii îi sunt bulbucaţi, nările îi sunt larg deschise şi pot azvârli un foc ucigător asupra celui ce se luptă cu această dihanie înspăimântătoare.

Trupul balaurului este lung, ca de şarpe, şi e acoperit cu solzi şi plăci de oţel sau de piatră, fiind şi înaripat. Are patru sau mai multe picioare şi ghiare ca de leu, coada lungă şi atât de puternică încât cu o lovitură dărâmă un munte sau produce un cutremur. Dintr-un salt el poate atinge cerul, iar printr-o zvâcnire de aripi poate pluti până în Vântul Turbat; cu un răcnet poate dărâma zidurile unei cetăţi. Locuieşte în codri întunecaţi, în peşteri sau în fântâni. Se hrăneşte cu carne de om, pe care îl poate înghiţi cu cal cu tot, după care doarme zile întregi.

Făt Frumos şi alţi eroi s-au luptat cu balaurul şi l-au învins, salvând-o astfel pe faţă de împărat, pe care fiara o pretindea ca tribut. În general, balaurii provin din şerpi. Într-o anumită zi de primăvară, din şapte în şapte ani, se strâng la un loc toţi şerpii, de toate vârstele şi mărimile. Locul acela este într-un munte stâncos, înconjurat de bălării şi necălcat de picior de om.

Când se apropie acea zi, toţi şerpii devin neliniştiţi, dansează la Lună, apoi pornesc ca vrăjiţi. În acel loc montan, şerpii se strâng unii într-alţii, aplecându-se în dreapta şi în stânga, fluierând întruna, până ce se adună toţi. Atunci îşi varsă balele, pe rând, într-un loc ferit, în vreme ce cel mai bătrân dintre ei descântă cu stihuri numai de el ştiute.

Din balele acelea, amestecate şi vrăjite, se formează o nestemată cu străluciri solare. Pentru ea se luptă toţi şerpii, până când cel mai puternic izbuteşte să înghită acea piatră scumpă. Întreaga ceremonie se numeşte Fiertul Mărgelei. Şarpele care a înghiţit piatra preţioasă fuge prin codri, şi, dacă şapte ani consecutivi nu l-a zărit niciun om, se preface în balaur.

Dacă însă a zărit faţă de om în cei şapte ani, şarpele plesneşte de necaz. Iar dacă a ajuns balaur, se ascunde într-un lac sau într-o fântână, de unde este scos doar de Solomonari. Se mai prefac în balauri şerpii care trăiesc cât trei vieţi de om şi au făcut numai rău în tot acest timp.

Când coboară din nouri, balaurul se ascunde în iazuri sau în puţuri şi înghite oameni şi vite. Alături de alte făpturi suprafireşti, balaurul locuieşte uneori în Celălalt Tărâm şi se hrăneşte cu pui de pajură sau de zgripţuroaică. Atunci, Făt Frumos, părăsit acolo de fraţii lui ticăloşi, salvează puii şi, drept răsplată, pajura-mamă îl readuce în Lumea Albă, adică în lumea noastră.

Puterea năprasnică a balaurului îi face pe cei arşi de dragoste să-l invoce, ca în acest descântec de ursită:

Tu, şerpe-balaură,

Cu solzii de aură,

Cu noauă limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Să te duci la C. şi tu s-o cauţi

Unde vei afla-o;

De-i afla-o în casă,

De-i afla-o afară,

De-i afla-o vorobind cu tată-său

Sau cu maică-sa,

Cu frate-său,

Cu prietenul său,

Sau cu ibovnicul,

Culcată

Sau sculată,

Tu să nu o laşi

Până ce ea cu mine nu s-a întâlni

Şi n-a vorbi!

Tu ei să nu-i dai stare,

Aşezare,

Ca unui păros pe foc!

În mitofolclorul românesc, singurii care stăpânesc balaurii sunt misterioşii Solomonari. Iată cum descrie marele folclorist Simion Florea Marian această miraculoasă legătură:

„Poporul român de starea de jos are o mulţime de credinţe asupra Solomonarilor sau a Farmazonilor, parte întemeiate pe tentaţiune, parte născute din închipuire.

Aşa, de exemplu, cred românii cum că Solomonarul e un om foarte grozav şi răutăcios, carele în pruncia sa a petrecut şapte ani ne-ntrerupt la întuneric sub faţa pământului, învăţând dintr-o carte diavolească toate fermecătoriile şi vrăjitoriile de pe lume, iar dupe al şaptelea an iese de sub pământ afară şi, inspirat fiind de spiritul lui ucigă-l-crucea – şi dotat cu puterea acestuia, se suie pe aripile vânturilor în nouri şi începe a purta ploile, însă mai ales furtunile şi grindinele cele mai grozave, înspăimântătoare şi periculoase. Ei cred cum că dânsul umblă călare pe un balaur, cum că fierbe gheaţa prin nouri până ce-i face sloiuri, şi apoi încotro voieşte, într-acolo o conduce, vărsând-o pe câmpiile cele înflorite, sfărâmându-le toate semănăturile şi pomii cei încărcaţi de fructe”.

La rândul său, mitologul şi artistul plastic Marcel Olinescu, scrie următoarele: „Şolomonarul are, în urma ştiinţei căpătate în şcolile şolomonăreşti, o mare putere asupra norilor şi a balaurilor. Dacă oamenii dintr-un sat l-au primit bine şi l-au rugat pentru ploaie, atunci el cheamă norii şi plouă când le spune el.

Dacă, dimpotrivă, l-au alungat şi i-au aruncat vorbe rele, atunci el pleacă supărat şi, ducându-se la iazul cel mai apropiat, îşi scoate cartea din desagă, şi citeşte din ea, citeşte, până în mijlocul iezerului şi, lovind cu cârja, sparge gheaţa, ca să iasă capul balaurului afară.

Dacă balaurul ce iese afară e prea mic, îi dă în cap cu frâu de coajă de mesteacăn, să meargă înapoi să crească. Dacă însă e destul de mare, atunci aruncă frâul în capul balaurului şi, încălecând pe spinarea lui, îi dă pinteni şi se suie cu el în înaltul văzduhului. Cu cârja face semn în cele patru vânturi, şi vântul cel mai apropiat îi aduce furtunos nori negri, ce întunecă cerul. El cu balaurul stă deasupra şi în mijlocul lor şi le porunceşte ca un căpitan în luptă.

Norii încep să clocotească, să se frământe. Înainte se îmbulzesc norii cei negri, ca ţundra păstorilor, iar din spate îi împing cu caii lor albi norii de gheaţă. Iar pe lături vin norii cei slabi cu burdufurile pline de apă şi, când ajung deasupra ogorului celui ce trebuie pedepsit, burdufurile se deschid şi apa cade ca din „cofă” ori din „găleată”, în timp ce grindina zdrobeşte grânele, iar furtuna scutură pomii de roada încă necoaptă şi smulge pe copacii cei tineri din rădăcini.

Şolomonarul e răzbunat, iar omul înfricoşat se va teme şi-l va respecta de-acum înainte, pe el şi credinţele străbune”.

alte articole din secțiunea Cultură