"În gară am văzut cum erau despărţite familiile". 12-13 iunie 1941 - urgia deportărilor în Siberia

Deportaţi în Siberia
Deportaţi în Siberia (wikipedia.org)

Teroarea în masă a fost cheia politicii sovietice, pusă în scenă prin masacre şi deportări. Când Stalin i-a smuls României în 1940 Basarabia şi Bucovina de Nord, graniţa pusă într-o noapte a separat definitiv copii de părinţi, soţi de soţiile lor, dacă aceştia avuseseră neşansa să fi fost plecaţi cu treburi la câţiva metri sau kilometri de casă.

„Dintr-o dată, Bucovina noastră, atât de mică, a devenit două teritorii diferite, care făceau parte din două ţări. Oamenii din acelaşi sat erau despărţiţi de noul hotar şi nu mai aveau voie să treacă în partea cealaltă”, scrie Liliana Corobca în cartea sa „Capătul drumului”.

Dar teroarea abia începea. Arestările şi maltratările oamenilor au pornit imediat cu ocuparea militară a celor două teritorii româneşti.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în Basarabia şi Bucovina începea cumplitul val de deportări în Siberia. Era o altă formă de genocid pus la cale de Stalin şi dus la îndeplinire cu încă şi mai mult exces de zel de executanţii acestuia.

Prigoana avea să continue pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951), cu o atrocitate greu de imaginat, cu distrugerea definitivă a unui capital uman valoros.

Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în toiul nopţii, între 2 şi 3. Echipe întregi NKVD dădeau buzna în case şi anunţau oamenii că au 15 minute să se pregătească de plecare. Cine încerca să fugă era împuşcat. Fiecare deportat avea voie să îşi ia cu el maximum 10 kilograme de bunuri şi merinde. Oamenii erau apoi încărcaţi în camioane şi în căruţe, apoi erau duşi în gări. Acolo, capii de familie şi tinerii de peste 18 ani erau separaţi de femei, copii şi bătrâni.

Oamenii erau ameninţaţi cu arma, terorizaţi şi înfricoşaţi în permanenţă, indiferent că era vorba de bătrâni, mame cu copii sau femei singure. Rapid, din scurt, fără nicio explicaţie. Listele erau pregătite dinainte. „Duşmanii de clasă“ erau încărcaţi în maşini şi adunaţi în gări. Puteau sta acolo şi câte o săptămână, până ce se pregătea o garnitură de tren care să-i ducă în Siberia. „Aveam 12 ani când au început deportările. Îmi amintesc bine ajunul acelei zile. Păşteam oile, pe imaşul de la marginea şoselei ce ducea spre Ungheni. Şi toată ziua au trecut maşini militare cu câte 4-5 soldaţi înăuntru. Una după alta. A doua zi, mama m-a trezit, înspăimântată, pe la 5:00: «Scoală, că-i ridică pe colaci!». Colaci, la noi, erau aceia mai gospodari. Satul nostru, Durneşti, era ca într-o covată; se vedea bine dintr-o parte în alta. Peste tot era numai un vaiet. Îi ridicau, cu puţinele lucruri pe care şi le puteau lua, şi-i duceau la gară. Unii au fugit, alţii s-au ascuns. Era o dramă cumplită. Au fost cazuri în care au ridicat-o pe fiică şi ea s-a dus şi le-a arătat unde e ascuns tatăl. Şi în familia noastră a existat frica asta, pentru că auzisem că suntem vizaţi pentru un al doilea val“, povestea Petru Buburuz, preot din Chişinău, el însuşi martor, în copilărie, la deportările din satul natal.

Urma o călătorie chinuitoare, de săptămâni întregi, din care reuşeau să scape teferi doar cei mai puternici. Lungul drum se străbătea în vagoane pentru vite, în care erau înghesuiţi în jur de 70-100 de oameni. Li se dădea peşte sărat, dar nu primeau decât 200 de grame de apă, pentru băut şi pentru igiena personală, astfel că mulţi mureau de sete. Călătoreau astfel, pe o căldură infernală, timp de două-trei săptămâni. La fiecare oprire, din vagoane erau scoase trupurile celor care muriseră.

Un alt aspect sinistru era faptul că familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, bărbaţii au fost trimişi în lagăre de concentrare (Gulag), iar soţiile şi copii lor – în localităţi speciale pentru „strămutaţi” în regiunile Karaganda (Kazahstan), Omsk şi Novosibirsk (Siberia Centrală). Unii n-au mai ajuns la destinaţie, iar 80 la sută dintre ei au pierit în lagăr. Doar puţini au supravieţuit prin minune în condiţii de viaţă mizerabile şi climă aspră. Soţiile n-aveau să-şi mai vadă niciodată soţii, iar copii au fost despărţiţi definitiv de taţii lor.

Cele mai detaliate şi înspăimântătoare mărturii despre această deportare aparţin Anitei Nandriş şi Eufrosiniei Kersnovschi din Soroca, memorii care au fost publicate încă în 1990 şi au fost incluse în patrimoniul universal de către UNESCO.

Iată cum descrie personajul principal al Lilianei Corobca din „Capătul drumului”, o supravieţuitoare a prigoanei deportării în Siberia, care avea doar 12 ani la momentul când a fost ridicată, împreună cu mama ei:

„Comuniştii înconjuraseră satul din toate părţile, pentru a-i putea prinde pe toţi cei puşi pe lista pentru deportare în Siberia […].

Ei au început să ridice oamenii de la margini, să nu bată la ochi, apoi au ajuns şi în mijlocul satului. Când ţipă cineva din centru, aude tot satul, dar e deja târziu, cine era de ridicat a fost ridicat, i-au strâns pe toţi. Pe mătuşa Sancira spre dimineaţă au ridicat-o, pe la 4, şi chiar dacă i-au închis gura apoi, totuna auzise întreg satul răcnetele ei. Când a ţipat odată, de parcă au înjunghiet-o, au cotcodcit şi găinile, au mugit şi vitele, toţi câinii s-au pus şi ei pe urlat, ca un ecou, nici nu mai ştiai dacă ţipa ea sau toată suflarea bucovineană, de la om la animal, îndurerată de soarta noastră vitregă şi presimţind-o şi pe a lor, de animale abandonate, care îşi pierd bunii stăpâni. Când a început să strige după ajutor, un soldat i-a vârât un colţ de pernă în gură, ca să i-o astupe. Noi ne aflam nu departe, în casa vecină, priveam cu mama de la geam, dar cum s-o ajutăm? Pricepând cam ce avea să urmeze, Sancira a apucat un ţol, o pernă, un tăbuieţ de făină de porumb, ceva de mâncare şi le-a scos pe prispă. Apoi au fost îndemnaţi şi copiii să iasă în ogradă. Casa era înconjurată de soldaţi, de parcă ar fi fost nişte tâlhari, nu o femeie fără bărbat cu trei copii mici, unul dintre ei de ţâţă. Îmi amintesc ţipetele ei, ţipetele copiilor ei, verişorii mei, cu care alergasem până mai ieri pe toate drumurile. Parcă văd cum, îmbrăcată într-un cojoc mare, a mers la ocol, a slobozit gâştele, zicându-le cu jale: „Luaţi-vă zborul acum spre ţările calde!”. Gâştele Sancirei dădeau din aripi şi se ţineau gâgâind tânguitor din urma căruţei, ca oamenii ce nu vor să se despartă de cei dragi. Iar când un soldat a împuşcat una, celelalte nu s-au oprit din drumul lor. Au bocit-o până la gară poate, n-am văzut până unde. Mama îşi stăpânea suspinele, ca să nu mă sperie, dar şirul lacrimilor nu putea să-l stăpânească şi s-au scurs de pe bărbie pe fustă, unde s-au transformat în două pete. […]

Îmi aduc aminte de chipurile bărbaţilor. În gară am văzut cum erau despărţite familiile, femei cu copii se duceau într-un vagon, bărbaţii şi flăcăii în putere, în altul. Pruncii erau desprinşi din braţele părinţilor şi ţipau, taţii abia îşi stăpâneau lacrimile. […]

‚Trebuie să purtăm greul pentru familia noastră’, zicea mama. ‚Uite, sunt ridicaţi toţi membrii familiei, şi bunicii care abia merg, şi pruncii care abia se nasc’.” (Liliana Corobca- Capătul drumului)

Numărul celor deportaţi, între 12 şi 13 iunie 1941, se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaţilor ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

Toate bunurile - casele, utilajul ţăranilor deportaţi - au fost transmise colhozurilor, iar o parte dintre ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofiţerilor din NKVD, nomenclaturii comuniste. Majoritatea celor deportaţi nu au mai revenit niciodată acasă, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

O altă lume începea în urma lor, o lume haină, întunecată, înregimentată. Alţii aveau să le ia locul, neisprăviţii satului, hoţii şi trădătorii. Pleava societăţii. Dintre aceştia avea Partidul roşu să-şi selecteze membrii - analfabeţi şi răi, dar fideli - care vor duce mai departe, până în zilele noastre ticăloşia, impostura şi prostia violentă.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne