Giovanni Bellini: Un artist renascentist deschizător de drumuri
alte articole
Pictura lui Bellini a încununat o viaţă întreagă de inovaţie şi a reprezentat o piatră de hotar în tranziţia de la Renaşterea Timpurie la Marea Renaştere. A servit drept operă fundamentală pentru marea şcoală veneţiană şi a contribuit la stabilirea unui mediu care avea să domine pictura timp de secole.
În timp ce "Portretul Ducelui Leonardo Loredan" de Giovanni Bellini poate da iluzia mai degrabă a unui actor fotografiat în costum, decât a unui portret pictat, opera de artă prezintă o frumuseţe rafinată, dar reţinută. Roba şi faţa ducelui par să aibă texturi realiste de mătase şi piele: pliurile mătăsii şi încreţiturile feţei sunt fidele realităţii. În mod ironic, acest portret primeşte probabil mai multe critici nedrepte decât oricare altă operă de artă.
Paradoxul se datorează faptului că pictura lui Bellini se potriveşte perfect unei comparaţii a operei sale cu cea a elevului său, Tiţian. Tiţian a pictat mai târziu un portret al unuia dintre succesorii lui Loredan, ducele Andrea Gritti. Aşa cum se obişnuia în cazul portretelor din acea epocă, ambele înfăţişează capul şi partea superioară a corpului pe un fundal simplu. S-a afirmat că lucrările lui Bellini exemplifică "convenţionalitatea fadă" în comparaţie cu cele ale lui Titian, ale cărui abilităţi erau în general acceptate ca fiind superioare iluştrilor săi predecesori.
Influenţa lui Mantegna
Când Bellini s-a născut, în jurul anului 1430, arta şi arhitectura renascentistă se aflau la începuturile sale. În 1401, arhitectul şi sculptorul italian Filippo Brunelleschi (1377-1446) a iniţiat-o efectiv prin întoarcerea la estetica arhitecturală clasică greacă şi romană. În curând, prietenul său Donatello (cca. 1386-1466) sculpta în combinaţia de clasicism (conform teoriilor antice greceşti şi romane ale frumuseţii) şi naturalism (descrierea exactă a lumii fizice) care avea să definească arta Renaşterii. Masaccio (1401-1428) a adus această combinaţie în pictură la mijlocul secolului al XV-lea.
Formarea lui Bellini ca artist a avut loc chiar în momentul în care pictura renascentistă începea să progreseze încet. Înţelegerea pictorilor de a conferi unei suprafeţe bidimensionale profunzimea şi iluzia tridimensionalităţii era destul de primitivă, în ciuda progreselor rezultate din reintroducerea perspectivei liniare de către Masaccio. Coloritul era într-o stare similară, variind în general de la semi-realist la extrem de artificial.
Primele lucrări ale lui Bellini demonstrează atât progresele, cât şi neajunsurile vremii. În comparaţie cu lucrări medievale târzii precum "The Lamentation" (Plângerea lui Hristos), a lui Giotto (cca 1304-1306), pictura timpurie a lui Bellini "Agonia în grădină" (cca 1458-1460) dezvăluie o dezvoltare remarcabilă, dar coloritul şi impresiile de tridimensionalitate şi profunzime au rămas încă subdezvoltate. Din fericire pentru Bellini, unul dintre cei mai importanţi experţi în perfecţionarea acestor ultime calităţi a fost cumnatul său - marele Andrea Mantegna.
Îndrumarea de către Mantegna l-a ajutat foarte mult pe Bellini în procesul de crearea a operelor sale, acesta experimentând tehnici de design, cu toate că cei doi au evoluat în sens opus unul celuilalt. Mantegna şi-a dezvoltat rapid abilităţile tehnice, îmbunătăţindu-şi la fel de rapid şi tehnicile artistice. Din punct de vedere stilistic, a fost un om al Renaşterii timpurii de tranziţie. În această perioadă, elementele de bază ale artei renascentiste au fost stabilite şi au fost construite, fără să fi ajuns încă la o dezvoltare matură.
Tranziţia către Marea Renaştere
Spre deosebire de Mantegna, Bellini a avut nevoie de mai mult timp pentru a-şi dezvolta îndemânarea.
Cu toate acestea, după decenii ca pictor al Renaşterii timpurii, a devenit unul dintre primii artişti care au făcut tranziţia către estetica Marii Renaşteri. Pictura sa intitulată "Portretul Ducelui Leonardo Loredan" s-a numărat printre lucrările care au determinat şi marcat această tranziţie.
Bellini a jucat, de asemenea, un rol major în iniţierea tranziţiei către uleiul pe pânză ca suport standard pentru pictură. Acest lucru a avut beneficii extraordinare. Pictura italiană fusese dominată anterior de frescă şi tempera. Deoarece fresca este pictată pe pereţi şi se usucă rapid, posibilităţile de experimentare sunt limitate. Modificările necesită îndepărtarea şi repetarea unei secţiuni semnificative a peretelui. Tempera reţine mai puţin pigment decât alte forme de vopsea, ceea ce face mai greu de obţinut culori realiste.
Uleiul pe pânză le oferă artiştilor mai mult timp pentru a lucra, permite mai multe experimente şi ajustări, facilitează o mai fină detaliere şi oferă mai multe culori dorite. Bellini însuşi a introdus coloritul elegant şi realist care va deveni caracteristica definitorie a şcolii veneţiene de pictură.
Geniul lui Tiţian s-a bazat cu siguranţă pe această fundaţie pentru a crea lucrări care le-au depăşit pe cele ale lui Bellini. Dar gradul de îmbunătăţire de la lucrările lui Bellini la cele ale lui Tiţian a fost cu siguranţă mai modest în comparaţie cu progresul operelor de artă anterioare şi ulterioare ale lui Bellini.
Stabilirea fundaţiei
Bellini a fost printre primii artişti care au pictat reprezentări complet realiste ale oamenilor. În cea mai mare parte, el a adus acest naturalism matur doar în portrete de oameni în ipostaze formale. Însă Tiţian a adus această maturitate în lucrări, care înfăţişează oameni aşa cum ar arăta atunci când "se opresc pentru o fotografie". Ocazional, el chiar a dat operei sale impresia unei înregistrări video în pauză, care a fost perfecţionată mai târziu de Caravaggio.
Totuşi, mai renumite au fost intensitatea emoţională, simţul dramatic şi înţelegerea personalităţii subiecţilor lui Tiţian. Acest lucru a reprezentat o adevărată îmbunătăţire atunci când a descris evenimente cu încărcătură emoţională precum cele din jurul crucificării lui Hristos.
Dar criticii lui Bellini tind să insiste ca toată arta să fie încărcată emoţional şi dramatică, chiar şi atunci când nu există nimic în mod inerent emoţional sau dramatic în ceea ce priveşte subiectul lor. Aceşti critici neagă efectiv faptul că arta lipsită de emoţie, nedramatică, poate fi mai fidelă realitaţii pentru descrierea anumitor subiecte şi contexte decât ar fi reprezentarea emoţională, dramatică - şi la fel de frumoasă din punct de vedere vizual. Atunci când picta în aceste contexte, Bellini putea crea lucrări care se numără printre cele mai mari din toate timpurile şi care captează subtil personalitatea - cum ar fi prin blândeţea remarcabilă, dar discretă, din ochii ducelui Loredan.
Bellini a reuşit să atingă o astfel de excelenţă pentru că a fost unul dintre cei mai creativi şi inovatori artişti din istorie. A început ca pictor când Renaşterea era abia la început. Primele sale lucrări au aceeaşi primitivitate ca şi cele în care Masaccio a pus primele baze ale Renaşterii. În deceniile următoare, cu cele mai bune lucrări ale sale comparabile cu cele ale lui Rafael, a dus pictura renascentistă aproape la cel mai înalt nivel de realizare.
