Eminescu - avertismente cu privire la Partidul Roşu

Cultura este sufletul unei naţiuni. Acest factor spiritual este la fel de important pentru o ţară ca şi factorii existenţei sale fizice.

Distrugerea completă a unei culturi naţionale duce la sfârşitul naţiunii respective, prin „căderea ei în barbarie”, cum ar spune Eminescu.

La vremea sa, Eminescu a fost primul care a înţeles legătura indisolubilă dintre cultura unui popor şi legile morale tradiţionale, acestea fiind tocmai calităţile ce îl disting pe om de animal.

Marele poet a fost totodată singurul român cunoscut, al acelor vremuri, care atrăgea atenţia asupra pericolului distrugerii culturii.

A avut curajul să arate cauza ce ameninţa să răstoarne legile firii şi cultura umanităţii: „partidul roşu”. Deşi socialismul abia se năştea, Eminescu i-a intuit întreaga mărime a terorii. Ştia că metodele sale „obicinuite”: atentate, lovituri de stat, instigare la violenţă dar şi sloganuri şi propagandă („liberté, égalité, fraternité”, în numele cărora Revoluţia Franceză a măcelărit pe oricine şi pe care jurnalistul le ironizează) sunt de fapt manevre de răsturnare violentă a societăţii.

Citiți și Gânduri despre Dumnezeu, Adevăr, Frumuseţe

Articolul său din Timpul, 1878, vorbeşte de „o serioasă turburare socialistă” ce ameninţă Europa.

„Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, care la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile positive de stat, şi dacă n’o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s’o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, a scenelor de uliţe, turburărilor etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri, că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culture şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s’ar fi ivind.”

Jurnalistul Eminescu denunţă lupta de clasă - metoda (marxist-leninistă) de folosire a semidocţilor pentru atacarea celor educaţi, sau a drojdiei societăţii care instigă împotriva celor merituoşi, care şi-au câştigat locul în societate prin învăţătură şi efort.

„…cercul de oameni într’adevăr culţi, cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi [însuşească] suma de cunoştinţe, grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e massa - sau incultă sau pe jumătate cultă - lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate consist în naştere, avere sau ştiinţă.

Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai nici o dată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nafavorabile şi trăind în ele, cari-s crescuţi închiciţi fiziceşte şi intellectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale.”

Eminescu arată că socialismul se bazează pe o teză falsă, o „iluzie”:

„Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică.” Acesta ignoră, explică jurnalistul, faptul „că chiar de s-ar împărţi toată averea claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebue neapărat să consiste în renumita disproporţie formulate de Malthus, conform căreia populaţia se înmulţeşte în progresie geometrică, pe când mijloacele de traiu se înmulţesc numai în progresie aritmetică.

Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu.

Dar tocmai prin această existenţă supusă legilor firii (şi nu răzvrătită împotriva ei, cum predică marxismul) omul îşi poate forma caracterul, întări calităţile şi virtuţile şi poate transmite urmaşilor un model de viaţă. Doar în acest fel sufletul unui popor - cultura lui- poate dăinui.

„Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei, ale carii hrănitoare sunt puţin numeroasele clase avute.

A le răsturna pe acestea sau a le face existenţă imposibilă, însemnează a dărâma temelia culturei”.

Eminescu a prevăzut degenerarea morală ce decurge din ideile de stânga:

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Bufoneriile, dramele de incest şi adulteriu iau locul lui Shakespeare, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”...

Eminescu a avut dreptate. Asfinţitul marilor idei şi al zeilor a venit întruchipat de fantoma comunismului, care a adus „noua cultură”- cea a lagărelor de exterminare, a turnătorilor şi a crimei de conştiinţă.

În locul oamenilor de cultură au apărut scriitorii cu funcţii şi stipendii de la partid. Literatura, arta, istoria au fost „re-formulate” şi cultura înlocuită de cenacluri folk şi Cântarea României care proslăveau partidul unic şi dictatorul analfabet. Limbile clasice şi filosofia au fost scoase din programa şcolară. După 1989, a urmat tot o Românie a sovietizării, astfel că noua intelectualitate post-proletcultistă a avut grijă ca marii scriitori care au scăpat cu viaţă din temniţele comuniste să nu fie cunoscuţi, deşi publicaţi.

Astăzi pierderea culturală şi morală este irecuperabilă. Standardele academice au fost reduse pentru a-i face pe elevi să fie mai puţin literaţi şi mai puţin logici, dar şi mai puţin capabili să îşi formeze propriile judecăţi şi să-şi folosească bunul simţ. Ateismul, teorii suspecte ale aşa-zisei corectitudini politice, materialismul, au fost toate inoculate studenţilor. Chiar dacă s-ar introduce în bibliografia de liceu mari scriitori care au scăpat cu viaţă din temniţele comuniste prin credinţă adevărată, oameni de cultură care ar fi putut povesti istoria aşa cum a fost, savanţi cu cărţi publicate în exil, de care nu s-a pomenit nici măcar după 90 - cum ar fi Camilian Demetrescu, Nicolae Călinescu, Constantin Cesianu, Grigore Dumitrescu, Constantin Virgil Gheorgiu, - cu greu ar mai putea fi înţeleşi de generaţia de şcolari de astăzi. Eminescu şi Creangă sunt ei înşişi „propuşi” pentru a fi scoşi din manuale pentru că cu greu se mai găsesc profesori care să-i facă pe elevi să-i descopere pe marii clasici.

Cultura nu oferă răspunsuri la probleme de genul dezvoltării producţiei industriale, nu spune ce sisteme sociale trebuie adoptate. Joacă însǎ un rol crucial în furnizarea unei orientări morale.

Culturile tradiţionale ghidau vieţile oamenilor. Oamenii se străduiau să trăiască în cinste, bunătate şi toleranţă, căutând armonia dintre natura umană, univers şi Divinitate.

S-ar putea ca tocmai reîntoarcerea la principiile culturii tradiţionale să fie răspunsul în faţa haosului şi neliniştii ce ne agită vieţile.

Eminescu dar şi alţi mari clasici ai culturii umanităţii ne-au inspirat să credem că Binele va fi întotdeauna răsplătit de Cer.