Despre bunătate şi un sistem sanitar bolnav: Români din diaspora sar în ajutorul unei tinere în suferinţă

Cangrenat de corupţie şi orgolii, nedeparazitat prin mecanisme de control, sistemul de sănătate ajunge uneori să-i facă pe pacienţi să trăiască poveşti gen "Moartea domnului Lăzărescu". Ei sau dosarele lor sunt plimbaţi de la un spital la altul până când este prea târziu. Ce-i poate salva pe oameni când ajung "lăzăreşti"? Bunăvoinţa semenilor care sar să-i ajute.
Vlad Voiculescu
Vlad Voiculescu (Mihut Savu / Epoch Times Romania)

În lumea grăbită şi pragmatică în care trăim există încă bunătate şi, din fericire, ea se manifestă exact atunci când este mai mare nevoie de ea. Aşa s-a întâmplat în cazul Alinei, o tânără suferind de o afecţiune oncologică, ajunsă, cu ajutor din partea românilor (nu a statului român) la un spital belgian, fix pe 31 decembrie, înainte de Revelion.

Însoţită la spital doar de mama ei, nevorbitoare de limbi străine, Alina avea nevoie de ajutor cu traducerea din română, pentru formalităţile de internare. A durat mai puţin de 30 de minute până să găsească acest ajutor! Fostul ministru Vlad Voiculescu a postat un apel pe pagina sa de Facebook şi, în fix 22 de minute, două românce stabilite în Belgia - Anca şi Daria - şi-au anunţat sprijinul. Cele două tinere şi-au lăsat baltă pregătirile şi planurile de Revelion şi au plecat spre spitalul unde se interna compatrioata lor, pentru a acorda ajutorul de care aceasta şi mama ei aveau nevoie.

"Întâmplarea a făcut să văd la timp cererea şi mi-a permis să conştientizez că pot fi eu utilă societăţii, să pun umărul, să construiesc, să simt că pot ajuta. Mai mult decât am putut ajuta eu personal, situaţia mi-a permis să mă revalorizez, să conştientizez că asta-i cumpăna: când alegerile sunt evidente şi decizia stă în doar liberul arbitru. Şi că, până la urmă, n-am făcut decât să 'împrumut' un pic de bunătate, căci viaţa este totuşi grea, şi cu siguranţă, voi fi şi eu adusă într-o bună zi într-o situaţie, în care voi aprecia enorm, dacă cineva - oricine- îşi răpeşte din timpul propriu, fără alte aşteptări în retur, ca să-mi ofere un strop de alinare", a explicat Daria Pîrvu, una dintre cele două românce, ce a determinat-o să sară în ajutor.

Cele două românce care sărit în ajutorul Alinei
Cele două românce care sărit în ajutorul Alinei (Vlad Voiculescu)

Nu doar Anca şi Daria au sărit în ajutor. Şi alţi români s-au oferit s-o ajute şi chiar să o ia peste noapte pe mama Alinei la ei, să nu-şi petreacă noaptea în spital şi să o aducă a doua zi înapoi, la căpătâiul Alinei.

Mesaje pe Facebook
Mesaje pe Facebook (Epoch Times)

O bunătate impresionantă şi emoţionantă, a remarcat Monica Althamer, cea care s-a ocupat de sprijinirea Alinei la internare. Monica este consilier pentru pacienţii diagnosticaţi cu afecţiuni grave din 2009. Face această activitate ca voluntar, din dorinţa de a ajuta. În perioada în care Vlad Voiculescu a fost ministru al Sănătăţii, Monica a lucrat în echipa acestuia, ca secretar de stat.

"... 31 seara. Şi încă reuşesc, nu să mă mir, dar să îmi crească inima şi să mi se resusciteze speranţa, deşi mai cade ea şi cade des, când văd că măcar compensăm cu asta: cu dorinţa unor oameni care nu au cu nimic de-a face nici cu sistemul medical, nici cu pacienţii, dar care vor să ajute pur şi simplu.

În momentul acesta, speranţa mea a fost resuscitată, ştiam că sunt oameni care ajută, însă întotdeauna m-am temut de zile libere multe una după alta, tocmai pentru că boala nu aşteaptă să treacă sărbători sau...miniconcedii sau orice...şi perioadele acestea. Mi s-a demonstrat încă o dată că oamenii au o capacitate de mobilizare pentru persoane pe care nu le cunosc. Chiar şi în seri ca cea de Revelion. Anca a plecat, cred, cu o oră înainte de miezul nopţii de la spital. Nici nu sunt sigură că a avut timp să ajungă acasă. Ea locuieşte în Bruxelles şi spitalul acesta este undeva lângă", a explicat Monica pentru Epoch Times.

Cum cazul Alinei nu este însă unul singular ci de-a lungul timpului mulţi români au ajuns să se bazeze pe ajutorul semenilor mai degrabă decât pe statul spre care virează contribuţii pentru sănătate, i-am rugat pe Monica Althamer şi pe Vlad Voiculescu să ne explice cum (nu) funcţionează sistemul ale cărui lipsuri cei doi încearcă din greu să le compenseze cu sprijinul românilor binevoitori.

Redăm principalele idei punctate în interviul acordat de Monica Althamer

Când se ajunge la transferuri în străinătate?

Când nu se mai poate face ceva pentru pacient în România sau nu se mai poate face în timp util. Când apare un caz de urgenţă şi sunt cazuri care nu se pot rezolva foarte repede aici. În cazul despre care discutăm noi, o mare urgenţă medicală, era nevoie de tratament multidisciplinar. Sunt necesare mai multe secţii care să o ajute. (Alina era internată la n.r.) un spital care avea o singură specialitate şi noi aveam nevoie de mai multe: hematolog, de infecţionist, trebuie să fie într-un centru care să poată face de toate. Imagistică medicală de înaltă performanţă, foarte posibil va fi nevoie de terapie de înaltă performanţă. Sunt lucruri pe care din păcate nu le poţi organiza la noi în ţară, toate deodată.

De ce nu se pot rezolva lucrurile în spitalele din România?

Nu cred că este o problemă de competenţă, în general vorbind, ci este o problemă de management, zic eu. Nu putem să organizăm totul în acelaşi loc în timp util, de foarte multe ori. Să dau un exemplu, cazul de faţă, şi în documente apare recomandare de RMN cerebral şi programarea era făcută cel mai repede în 4 ianuarie!!!

(...) Câteodată nu suntem în stare să găsim un loc, avem liste de aşteptare la RMN, asta este valabil şi în străinătate, însă, în urgenţă, se întâmplă lucrurile altfel în străinătate. La noi, urgenţă sau nu, se întâmplă să se strice câte un aparat. Foarte des, am văzut fără număr documente medicale în care se amână, de exemplu, tratamentul radioterapeutic, pentru că aparatul e defect. Aşa ceva nu există în lumea civilizată. Se strică şi la ei aparatele, cu siguranţă, însă ei au întotdeauna o soluţie. Pacientul nu suferă, nu stă să aştepte să se repare un aparat... Boala nu asteaptă!

(...) În străinătate există comisii multidisciplinare în funcţie de boli, în care au câte un om din fiecare linie de lucru, nu poţi să tratezi un pacient oncologic de unul singur. Un radioterapeut, oncolog chirurg, imagist, toată lumea trebuie să discute împreună.

La noi, rolul acesta de legătură între ei îl preia pacientul sau cineva din familia pacientului, ceea ce este o nebunie. Sau apare un organism care face cumva conexiunea între toţi. Sau întreabă pacientul: "te-a văzut şi un ..din ală, şi un din acela. Nu? Ar trebui, haide!" Şi aleargă cineva din familie cu actele în braţe între chirurg, oncolog, radioterapeut etc. Noi avem persoane care cred că le ştiu pe toate. De exemplu, Lucan. Avem oameni care spun că le ştiu pe toate şi au de toate în continuare.

Unde statul eşueză, intervine bunătatea semenilor

Cred că asta poate să schimbe lucrurile pentru oricine are nevoie! Modul în care se pot strânge nişte oameni care au sau nu vreo legătură cu persoana în nevoie este extraordinar şi poate să schimbe totul pentru un om. În cazul de faţă, prietenii Alinei care au tras şi au promovat şi nu s-au oprit după primul refuz, că au fost şi refuzaţi de unele spitale. Aceasta este o legendă care mai circulă şi mă oboseşte deja, cu străinii care vor să ia pacienţi români pentru a se umple de bani cu ei. Noi trimitem nişte cazuri dezastruoase care nu prezintă pentru nimeni vreun mare beneficiu financiar. Cei care caută, cerşesc, la modul propriu, inclusiv eu. Cerşesc să le fie acceptaţi pacienţii, să mai primească şanse. Pentru unii dintre ei asta a însemnat să rămână în viaţă. Deci nu ne aşteaptă Occidentul cu braţele deschise, sunt cazuri izolate. (...) Noi cerşim să fie acceptaţi pacienţii, cerşim medicilor să dea documentele necesare ca să putem să solicităm sprijin financiar de la stat, nu ne aleargă nimeni cu bani, nici pe pacienţi, nici pe cei care încearcă să ajute.

De cele mai multe ori, este foarte târziu, prea târziu... când reuşeşti să mişti lucrurile şi să elimini toate blocajele. Sunt poveşti aşa, care seamănă cu filmul "Moartea domnului Lăzărescu" în care te plimbi efectiv cu un om sau un dosar al unui om în mână, dintr-un loc în altul, alergi de la o instituţie la alta, până când devine tot prea târziu.

Eu am stat cu o rudă în luna noiembrie 7 ore şi jumătate la Spitalul Universitar. Era transfer între spitale şi a durat internarea 7 ore şi jumătate. Pacienta fusese operată la cap o zi înainte, era pansată la cap şi cu multiple traumatisme. 7 ore şi jumătate internarea! Mă dureau pe mine muşchii după 7 ore şi jumătate de alergat de colo - colo... Asta se întâmplă în fiecare zi, nu am avut eu ghinion. Şi nu era vina medicilor. Ei şi-au făcut treaba în cazul menţionat. Atât durează însă, uneori, să faci tot ce trebuie făcut (nenumărate investigaţii şi zeci de documente).

Într-un caz nefericit, când aceste investigatii nu se pot face în acelaşi spital, pacientul e pus în ambulanţă şi mergi din spital în spital, în funcţie de specializare. 5 ore şi jumătate a durat la mine cu un pacient cu multiple traumatisme după accident rutier drumul de la un spital la altul. Iar cei din ambulanţă sunt efectiv chinuiţi. Dacă n-aş fi fost acolo, n-aş fi crezut.

Vlad Voiculescu: Sistemul sanitar românesc este în bună măsură rezultatul corupţiei, al orgoliului şi al lipsei mecanismelor de control a calităţii actului medical

"Pe de o parte, nu există protocoale şi pe de altă parte uzanţa în sistemul spitalicesc nu sunt echipele multidisciplinare, echipele multidisciplinare sunt mai degrabă rare în sistemul sanitar românesc pentru mai multe motive, pe de o parte lipsa protocoalelor şi a mecanismelor de motivare a medicilor pentru a lucra în astfel de echipe care în alte ţări sunt obligatorii pentru multe patologii, iar pe de altă parte, ceea ce avem acum în sistemul sanitar românesc este în bună măsură.. este rezultatul corupţiei, al orgoliului şi al lipsei mecanismelor de control al calităţii actului medical.

Corupţie - vorbim de plicul care se dă medicului, practic de ce ar împărţi medicul plicul cu alţi colegi de breaslă?

Orgoliul - nu e ceva specific pentru România dar societatea trebuie să aibă mecanisme în general, inclusiv instituţiile din sănătate, pornind de la spital, trebuie să aibă mecanisme de verificare şi de control aşa încât orgoliul profesional să nu compromită bunele practici şi actul medical.

Lipsa mecanismelor de control al calităţii serviciilor medicale - vedem chiar zilele astea cazuri care ajung în media şi care sunt eminamente lucruri pe care le descoperă procurorii, în cazul de faţă şi cu puţin ajutor cât am putut da în 7 luni de mandat prin anchetele corpului de control. Dar nu ne putem aştepta vreodată ca un sistem să fie curăţat doar de procuratură! Un sistem ca să fie curat şi funcţional şi să îi servească pe cei care ar trebui să îi servească - pe pacienţi - trebuie să aibă propriile mecanisme de control, fie că vorbim de Colegiul Medicilor şi dacă ne uităm la activitatea lor pe anul trecut o să vedem că există foarte, foarte puţine cazuri care au fost finalizate cu sancţiuni, sancţiuni semnificative care să conteze.

De asemenea, mecanismele de control pe care ar trebui să le aibă spitale, casele de asigurări şi, în final, Ministerul Sănătăţii, sunt precare, instituţiile sunt politizate şi atunci rezultatul celor trei aspecte pe care le-am menţionat - corupţie, orgoliu, lipsa mecanismelor de control - nu poate fi decât un act medical de calitate mediocră şi când spun asta mă refer la nivelul mediu al calităţii actelor medicale. Sigur, există excepţii, există oameni extraordinari şi locuri unde se fac lucruri de excepţie.."

(...) Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le avem tot timpul în minte:

1. Peştele de la cap se împute, deci trebuie să impui anumite reguli şi un anumit fel, o anumită filozofie de funcţionare care să aibă în centru pacientul - şi nu doar declarativ.

2. Sigur, chestiunile de corupţie, astea sunt lucruri pe care statul trebuie să le reglementeze şi trebuie să le reglementeze dur.

3. Orgoliul unei branşe nu îl poţi reglementa, dar poţi avea mecanisme de control şi verificare şi asta se poate face la nivel politic. Din păcate, în instituţiile de stat asta se face doar cu putere politică.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne