La Târgul de Carte Gaudeamus, vineri, pe 22 noiembrie, a avut loc decernarea premiului Pen Club România (o ramură a Pen Internaţional, cea mai veche ONG din lume, creată în 1921 la Londra, cu ţelul protejării scriitorilor şi a dreptului la liberă expresie). Câştigătorul de anul acesta al Pen Club România este scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu, cu cartea sa Dragul meu turnător.
Într-o societate totalitară, cum a fost cea românească sub comunism, tăcerea era scuzabilă, explică scriitorul, pentru că a vorbi pe atunci în public însemna “prostituarea cuvintelor”. Însă acum, într-o societate liberă, intelectualul trebuie, prin cuvintele sale, să apere libertatea şi “să participe la problemele comunităţii”, iar tăcerea ar însemna, în cazul acesta, o complicitate, subliniază Gabriel Liiceanu.
Iată care erau motivele pentru care un cercetător al ştiinţelor umaniste era filat fără cruţare de Securitate: “dacă aveai o bursă străină şi te întorceai, intrai automat în vizor ca posibil agent al ţărilor în care ai fost”, apoi, “erai decretat duşman al orânduirii (...) că te purtai normal (...) ca un om liber, chiar dacă nu erai”, descrie laureatul premiului Pen Club. Ceea ce este şi mai ridicol, chiar grotesc, descrie Liiceanu, este faptul că “în dosarul unui amărât ca mine, atunci, lucrau 40 de inşi” de la Securitate; erau cheltuiţi 100.000 de lei pe lună pentru urmărirea unui om care de abia câştiga 2.000 de lei: “Toate acestea, am spune, se făceau din banii noştri, dar pe atunci nu aveam conştiinţa că erau banii noştri, pentru că banii noştri nu prea existau”.