Tradiţii geto-dacice: Caloianul

Tablouri, pictură naivă
Tablouri, pictură naivă (Epoch Times România)

Legendele tracice spuneau că, după decapitarea sa de către preotesele Soarelui, capul marelui poet şi profet Orfeu a fost aruncat în râul Naparis şi, plutind pe apă, a continuat să cânte. Cu prilejul acelui tragic eveniment, a început să plouă vijelios, fenomenul ţinând câteva zile.

De atunci, tracii, ca să provoace ploile şi să stingă seceta, au creat unul din misterele orfice, punând o păpuşă într-o corăbioară şi dându-i drumul pe apă. Obiceiul a căpătat denumirea de GAL-LIEN ”Care pluteşte; Care zboară; Care sare; Care năvăleşte” (cf. rom. clean; cârlan; grec. ghaleona ”corabie”), de unde româna a moştenit Caloian, cu varianta Scaloian

Cea mai veche atestare a acestei datini pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: ”În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse că să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”.

Trebuie spus că phrygienii erau un neam tracic din Asia Mică, iar denumirea zeului AT-TYS se tălmăcea şi prin ”Cel Tăiat; Cel Jertfit” (cf. rom. tăiş). Lui Orfeu i se mai spunea şi ION, cu variantele IAN şi IANA ”Măreţul; Magnificul; Divinul” (cf. alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”), precum şi CALO-IAN ”Ion cel Frumos; Prea Puternicul” (cf. grec. kallos ”frumos”; rom. a căli), paronim şi , în unele graiuri, sinonim cu GALL-IEN. Aceste vechi apelative se regăsesc în bocetele obiceiului românesc al Caloianului

Caloiene, Iene,

Du-te-n cer şi cere

Să deschiză porţile,

Să sloboadă ploile,

Să curgă şi gârlele,

Zilele şi nopţile,

Ca să crească grânele!

+

Iani, Iani,

Caloiani,

Ia cerului torţele

Şi deschide porţile

Şi porneşte ploile!

Obiceiul Caloianului se ţine îndeosebi în Muntenia de Est şi în Dobrogea, şi are loc într-o marţi, a doua sau a treia săptămână după Paşte. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare.

Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu, oul înroşit fiind un străvechi simbol al (Re-)Învierii, al Soarelui care răsare în fiecare dimineaţă. În unele sate, micul idol de lut este îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian.

Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ca să plutească pe apă, sau îl pun pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi cu fel de fel de flori, între care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns.

Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene,

Caloiene, Ene!

Cum ne curg lacrimile

Să curgă şi ploile,

Zilele şi nopţile,

Să umple şanţurile,

Să crească legumile

Şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă le-au murit. După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care este bocit din nou:

Iene, Scaloiene!

Tinerel te-am îngropat,

De pomană că ţi-am dat,

Apă multă şi vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,

Apă multă să ne ude,

Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a doua sau a treia joi după Paşte, ori în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc iarăşi:

Caloiene, Ene,

Mă-ta te căta

Prin pădurea deasă,

Cu inima friptă, arsă,

Prin pădurea rară,

Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană, ori mai multe plăcinte şi alte bucate.

Ca şi celelalte denumiri legate de Caloian, şi ghizmană vine din limba tracilor, anume din sintagma AKES-SAMENOS ”Grădini Divine; Grâne Bogate” (cf. grec. aghios ”sfânt”; rom. a semăna). În continuarea obiceiului românesc al Caloianului, flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.

Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; iar la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt şi altele. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian ori Scaloian.

Pe alocuri, Caloianului i se zicea şi Muma Ploii, iar această variantă rarisimă a obiceiului a fost consemnată, la anul 1900, într-un supliment al Noii Reviste Române: ”Nu plouă, şi-i creapăt de se crapă pământul, pare c-ar căsca de zăduf, numai ce vezi pe babe că ies cu Muma Ploii, un chip de om făcut din humă şi îmbrăcat cu ţoale negre, ca să se înnoreze cerul, şi după ce-i descântă, cum ştiu ele, îl îngroapă la un loc umbros, pare c-ar ploua, dacă fac ele aşa”.

În unele sate din judeţele Ialomiţa şi Constanţa, alături de Caloian sau Scaloian, este bocită şi Caloiţa sau Scaloiţa, referindu-se cu siguranţă la Eurydike, doamna lui Orfeus, care pierise şi ea tot în împrejurări tragice. Cu privire la cele de mai sus se mai cuvine pomenit şi faptul că, iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor geto-daci, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat titlul de Caloian

alte articole din secțiunea Cultură