"Poveşti de groază cu Lucan", via Emanuel Ungureanu (III). "Mamă, Dumnezeu e diavolul?"

În jurul lui Mihai Lucan, medicul clujean acuzat nu doar că a spoliat Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca ci şi că a condiţionat viaţa de plic, se crease un adevărat cult al personalităţii. Un cult impus de însuşi Lucan. Mai toată lumea se supunea, căci cine n-o făcea avea de suferit, a povestit deputatul USR Emanuel Ungureanu, invitat la Rezistenţa TV. În realitate, Lucan a fost însă un monstru, reiese din povestirile deputatului.

„Imaginaţi-vă că în foarte multe situaţii iese cu alaiul, că aşa îi plăcea lui, cu puloverul roşu, scris pe spate cu “şefu”, se deschide liftul, cineva îi cară geanta, ca în filmul Naşul, cineva îi cară pălăria, dacă a îndoit-o, Doamne fereşte, îşi ia înjurăturile din lume.

Se aude: “Vine profesorul! Vine! Vine!” Se face liber, dispar! Şi el vine, te vede într-un moment de relaxare şi îţi trage un pumn în stomac! El a făcut judo când era mai tânăr. Şi am văzut o doamnă doctor care şi-a pierdut respiraţia şi s-a dus către pacient. Profesorul - “hohote” şi ceilalţi “hohote”, a povestit Ungureanu, la Rezistenţa TV.

De asemenea, Lucan îşi construise un întreg decor care să-l înfăţişeze ca pe o persoană măreaţă, ca pe un salvator.

„Ştiţi că avea chestia aia cu Papa în spate, legenda aia că el l-a operat pe Papă şi toate minciunile, PR-ul ăla pe care şi l-a făcut, intrai acolo (în biroul lui Lucan – n.r.) şi vedeai cum se închină el la Papă. Mai avea un pocal cu tămâie, plin de icoane în jur şi sentimentul era aşa, această apropiere medievală, cel care are protecţia lui Dumnezeu, te simţeai zdrobit, “Oh, vorbesc cu o personalitate!”, a relatat deputatul care, în anii 2000, a lucrat la Institutul din Cluj, ca asistent social.

Cum era însă Lucan în realitate? După ce a fost internată la el o fetiţă de 8 ani, medicul a refuzat să îi facă al doilea transplant. Adina a şi murit câţiva ani mai târziu.

„Adina Bleotu, vorbesc despre o fată căreia Lucan a refuzat să îi facă al doilea transplant de la tată, de la frate sau de la o persoană la fel de neînrudită ca altele pe care le-a acceptat pe bani mulţi cu ani în urmă. Ce spune Adina? Într-un moment de suferinţă maximă îi spune mamei sale “Mamă, Dumnezeu e diavolul?”. Şi mama ei nu a înţeles de multe ori care este metafora, dar uitaţi-vă în conferinţa de presă cu Arşinel cu Socaciu, se face în faţa unor icoane. Deci în spate sunt icoane, comportamentul de mafiot lacom al lui Lucan şi în mintea unui copil se face această suprapunere. Păi Dumnezeu trebuie să însemne milă, nu? (...) Imaginarul este medieval. Asupritorul are în spate Biserica şi statul. Lucan primeşte toate distincţiile posibile ale statului român. Toată Steaua României, în toate gradele de la trei preşedinţi.

Uitaţi-vă ce poezie tristă a putut să scrie o fată de 8 ani, Adina Bleotu. Ea scria în spital şi am ţinut-o în agendă 15 ani. De ce este nevoie ca un copil să fie aşa de trist?

„Culori şi forme

Cerul e albastru, râul al iubirii

Cuvântul dispare încet, ca o întrerupere a vieţii.

Viaţa, un fir de aţă la capătul căreia se află forme diafane

Sau nu."

Şi o altă poezie pe care a intitulat-o „Nativ”, gândiţi-vă ce cuvânt greu, 7-8 ani:

„Atât de nativă e moartea

Încât pare a fi o adiere uitată.

Atât de nativă e culoarea

Încât pare a fi literă pe buzele morţii, rece, mată.

Atât de nativă e noaptea

Încât pare a fi o floare strivită, moartă”

Trebuie să numărăm de câte ori a zis “moarte”? asta este imaginarul unui copil care trăieşte într-un Auschwitz, care trăieşte într-un lagăr. Care când venea profesorul Lucan trebuia să se pună aşa (în poziţie de drepţi), când mama ei, medic pediatru trebuia să îi dea un rinichi (suntem în anul 2002) şi îi spune profesorului “nu am decât banii aceştia” şi se aşează, se apleacă, îl imploră. Şi profesorul Lucan zice “Mamă, mă mai gândesc”. Plânge şi pleacă şi mă cheamă profesorul Lucan şi îmi spune “Am nevoie de o emisiune la PRO TV”. Şi ştiam ce înseamnă asta", a adăugat Ungureanu.

M-am dus plângând la Adina şi am zis „Adina...” şi ea a înţeles. A zis „Bine, ce trebuie să fac?”. „Uite, scrie-i domnului profesor o poezie, fă nişte portrete, va trebui să facem un reportaj, o să citeşti o compunere.” O regie pentru imaginea lui ca să poată să facă transplant, atenţie, de la mamă! Nu vorbim despre căutarea unui rinichi de pe nu ştiu unde. Deci mama trebuia să plătească bani şi imagine.