Povestea vorbei: Colac peste pupăză

Cu denumirea moştenită din substratul dacic, pupăza are o prezenţă străveche în cultura noastră, inclusiv în subtilităţile limbii române, participând la mai multe zicale.

În graiurile populare, a pupăza, cu varianta a pupăzi, înseamnă a flecări, a pălăvrăgi, iar ca reflex – a se îmbăta, a sta ridicat, a sta în sus, a se cocoţa, a se împopoţona, a se înzorzona, a se strâmba, a se îngusta şi multe altele. Familiar, pupăză poate fi o persoană flecară, o femeie îmbrăcată sau fardată strident, ba chiar o prostituată.

Îi merge gura ca pupăza, se spune despre cineva care vorbeşte mult, flecăreşte. La propriu însă, pupăza este doar o pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriţ, cu ciocul lung şi curbat şi cu o creastă de pene portocalii în vârful capului. I se mai spune şi cuc armenesc.

În cultura noastră, cea mai cunoscută pupăză este aceea care apare în ”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă. Zicala colac peste pupăză este încă prezentă în vorbele românilor şi se referă la un necaz deja existent peste care vine altul, de obicei şi mai mare. De altfel, în română, despre cineva căruia îi merge rău se mai spune că îi cântă pupăza.

Prin sudul Moldovei şi în Ardeal, pupăză i se spune şi unui colăcel în formă de pasăre sau de cuib de pasăre, ce se dă de pomană pentru morţi. Aşadar, colăceii aceştia, ”pupezele”, se împărţeau în urma unui necaz. Colacii, ce se dau şi ei de pomană, au fost consideraţi necazuri şi mai mari, de unde şi ciudata zicală.