Originile întunecate ale comunismului. Partea 1 din 3

Despre modul în care criminalii perioadei de Teroare, din Franţa, au devenit inspiraţie pentru Marx şi Engels, iar experienţa lor a generat speranţe pentru Noua Ordine Mondială.
"Căderea Bastiliei", În centru se poate observa arestarea lui Bernard René Jourdan, marchiz de Launay (1740-1789)
"Căderea Bastiliei", În centru se poate observa arestarea lui Bernard René Jourdan, marchiz de Launay (1740-1789) (Creative Commons/Wikimedia)

Dacă veţi întreba lumea care este originea comunismului, cel mai probabil răspuns ar fi – Karl Marx şi Friedrich Engels, autorii Manifestului Comunist.

Dar dacă veţi întreba un marxist, este foarte probabil ca acesta să vă spună că originea se află la Francois-Noel “Gracchus” Babeuf, considerat primul revoluţionar comunist.

Iar dacă Babeuf ar mai putea vorbi astăzi şi ar fi întrebat, foarte probabil v-ar răspunde că întrebarea este foarte complicată.

Pe 28 iulie 1794, politicianul francez Maximilien Robespierre era decapitat cu ajutorul unei ghilotine în faţa unei mulţimi, incident care a marcat sfârşitul dictaturii Clubului Iacobin, o societate politică revoluţionară din timpul Revoluţiei Franceze.

Decapitarea lui Robespierre a pus capăt inclusiv perioadei de Teroare – o perioadă a Revoluţiei Franceze scăldată în sânge uman.

Rolul lui Babeuf în istorie a început imediat după moartea lui Robespierre – care a semănat confuzie printre numeroşii săi discipoli. Conform cărţii “Steagul Roşu” a lui David Priestland, „Babeuf l-a condamnat pe Robespierre pentru că a trădat meşteşugarii şi ţăranii francezi şi a devenit liderul primului regim comunist”.

Intenţia lui Babeuf era de a răsturna Directoratul francez - guvernul revoluţionar care a condus Franţa din 1795 până în 1799 – şi să redea puterea iacobinilor, însufleţiţi de conceptele egalitarismului comunist, sub un sistem gândit pe baza principiilor socialismului utopic.

Babeuf „ajunsese să condamne proprietatea chiar mai radical decât o făcuse sub domnia iacobinilor” după părerea lui Priestland, abandonând ideea că Legea Agrară putea, de una singură, să materializeze viziunea sa despre „egalitatea absolută”.

Babeuf începuse să creadă că banii trebuiau şi ei eliminaţi şi oamenii trebuiau forţaţi să predea roadele muncii lor unui „depozit central”. De acolo, un guvern omnipotent ar fi trebuit să se ocupe de redistribuţia acestora către populaţie.

Babeuf trăsese unele concluzii privind ceea ce el considera că sunt problemele iacobinismului moderat şi observase folosirea violenţei, de către Robespierre, pe scară largă în timpul Terorii. Babeuf dorea să încerce un sistem chiar mai extrem, care folosea revoluţia violentă pentru a prelua controlul asupra societăţii.

Intenţiile lui Babeuf s-au materializat sub forma Conspiraţiei celor Egali, pe care a organizat-o în timp ce era închis în februarie 1795 pentru „incitare la rebeliune, crimă şi dizolvarea adunării reprezentanţilor Naţiunii” conform „Dicţionarului Critic al Revoluţiei Franceze”. Cartea menţionează printre conspiratori atât „foşti terorişti” cât şi „neo-terorişti” precum Germain, Bodson, Debon şi Buonarroti”.

Dar înainte ca rebeliunea armată a lui Babeuf să poată avea loc la data stabilită – 11 mai 1796 – Directoratul a auzit despre planurile acestuia. Pe 10 mai, cu o zi înainte de rebeliune, Babeuf, împreună cu mulţi dintre colegii săi conspiratori, au fost arestaţi şi, după un proces care a durat o lună, mulţi au fost condamnaţi la moarte.

Babeuf a fost decapitat pe 27 mai 1797, însă teoriile sale au fost transmise mai departe de către unul dintre discipolii săi, Filippo Buonarroti - cel care, de altfel, a documentat istoria mişcării lui Babeuf.

Construită pe ideile lui Babeuf, la Paris a luat fiinţă astfel o nouă societate numită Liga Proscrişilor.

Un croitor german pe nume Wilhelm Weitling s-a alăturat societăţii la scurt timp după ce a ajuns la Paris în 1835, conform cărţii lui Priestland, devenind în scurt timp „unul dintre personajele comuniste cele mai cunoscute ale anilor 1840”.

Weitling a luat ideile lui Babeuf privind revoluţia violentă, egalitatea impusă de stat, distrugerea proprietăţii şi – după părerea lui Priestland – le-a infuzat cu o viziune creştin-apocaliptică. Sub conducerea sa, Liga Proscrişilor a devenit Liga celor Drepţi.

La vremea respectivă în Europa existau o mulţime de societăţi secrete, iar numeroase personalităţi şi ziare răspândeau idei ale socialismului şi comunismului – acesta fiind în special cazul Parisului, care trecuse deja prin numeroase mişcări revoluţionare la începutul anilor 1800.

Liga celor Drepţi a pactizat, în mai 1839, cu rebeliunea Blanquistă, condusă de Louis Auguste Blanqui. Acesta va deveni mai târziu liderul primului guvern comunist al istoriei, Comuna din Paris, a anului 1871 – care a instaurat un program de crime şi distrugere, cauzând zeci de mii de morţi şi ruinarea unei părţi importante a Parisului în numai două luni de zile.

Rămăşiţele Coloanei Vendôme Column, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871
Rămăşiţele Coloanei Vendôme Column, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871 (Harris Brisbane Dick Fund, 1953)

Cu toate acestea rădăcinile comunismului apăruseră înaintea Comunei din Paris, iar din acele începuturi s-a format comunismul modern, bazat pe concepte precum ateismul, care ar fi impus de stat, şi lupta perpetuă.

Liga celor Drepţi s-a mutat la Londra după o lovitură de stat nereuşită în 1839, formând în 1840 Societatea Educaţională a Muncitorilor Germani (Deutscher Arbeiter-Bildungs-Verein în germană). După aceea, la un congres din 1847, Liga celor Drepţi s-a unit cu Comitetul Comunist de la Bruxelles, format cu un an înainte, condus de Karl Marx şi Friedrich Engels.

Apoi, s-a format Liga Comuniştilor, avându-i pe aceiaşi Marx şi Engels la cârmă. În cadrul Ligii cei doi au scris Manifestul Comunist, pe care l-au publicat în 1848.

Manifestul a devenit, după 1917, textul de bază al oricărui regim comunist. Cu toate acestea, conform lucrării „Marx şi revoluţia permanentă în Franţa” a lui Bernard H. Moss, la vremea respectivă era doar un „pamflet, scris pentru o mică sectă” şi a trecut oarecum neobservat.

Printre altele, Manifestul Comunist nu a făcut mari valuri deoarece la vremea respectivă „ideile prezentate erau oricum vehiculate masiv în mediul muncitorilor democraţi, cu siguranţă în Franţa” conform părerii lui Moss.

Dar Manifestul Comunist a căpătat cu timpul popularitate, Karl Marx şi Friedrich Engels câştigând încet notorietate – dar poate şi datorită faptului că pamfletul era suficient de scurt şi explicit, scris într-un stil simplu, pe înţelesul tuturor – reuşind să transmită clar ideile, celor fără educaţie sau celor care nu şi-ar fi pierdut timpul citind filozofie.

Un alt rol major jucat de cei doi a constat în unificarea teoriilor socialiste şi marxiste ale momentului – prima dată acest lucru având loc în cadrul Clubului Muncitorilor Germani, apoi cu ajutorul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor – cunoscută şi sub numele de Prima Internaţională.

Marx şi Engels au încercat să unească numeroase mişcări socialiste şi comuniste sub o ideologie comună, născând o formă de comunism care îşi trăgea ideologia adânc din ideile care au generat Revoluţia Franceză. Atât Marx, cât şi Engels, cereau adesea distrugerea tuturor structurilor care ar fi ameninţat noua ierarhie pe care încercau să o planteze, şi – asemenea Revoluţiei Franceze – promiteau să distrugă familia, proprietatea, nobilimea şi religia.

Deşi Manifestul Comunist poate să pară un text populat de concepte înalte precum egalitate şi distribuţia venitului, ideile pe care le promovează sunt de fapt dezastruoase pentru omenire. De altfel textul acestuia avertizează: „comunismul aboleşte adevărurile eterne, aboleşte toate religiile şi toată moralitatea”.

În locul virtuţilor tradiţionale şi a responsabilităţii individuale, Manifestul Comunist propune un guvern omnipotent care să distrugă violent structurile sociale şi să devină singurul deţinător al puterii – pentru a forţa populaţia către un sistem ateist şi bazat pe lupta de clasă.

Marx şi Engels scriau în 1845, în lucrarea „Sfânta Familie” că „mişcarea revoluţionară începută în 1871... şi care a fost în final învinsă prin conspiraţia lui Babeuf, a dat naştere ideilor comuniste pe care prietenul lui Babeuf, Buonarroti, le-a reintrodus în Franţa după Revoluţia din 1830. Ideea aceasta, dezvoltată consistent, propunea o Nouă Ordine Mondială”.

După un secol, acest nou sistem a devenit, conform „Cărţii Negre a Comunismului” responsabil de moartea a peste 100 de milioane de oameni.

Numărul total al victimelor comunismului este estimat la 100 de milioane, deşi crimele sale nu au fost încă examinate complet, iar ideologia sa încă persistă. Epoch Times încearcă să exploreze istoria şi credinţele mişcării, care a fost o sursă de tiranie şi distrugere încă de la începuturile sale.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii