Enigmele istoriei: "Pecenegii" din Dacia

Monedă dacică din aur de tip Koson.
Monedă dacică din aur de tip Koson. (prin amabilitatea PÎCCJ Alba Iulia)

În condiţiile globalizării şi „corectitudinii politice”, în care, vrând-nevrând, a fost prinsă şi România, a început în Vestul Europei o amplă operaţiune de „demitizare” a istoriei, prin care autori de ultimă oră scarmănă propriul trecut naţional, ajungând uneori la idei absurde, cum ar fi aceea că împăratul Carol cel Mare nici măcar n-a existat.

Moda s-a impus şi la noi, imediat după Evenimentele din Decembrie 1989, de când am început să aflăm că Menumorut, Gelu şi Glad nu au existat, că Basarabii ar fi fost de origine cumană şi multe alte trăznăi de acest soi. Însă ipoteza originii cumane a dinastiei Ţării Româneşti nici măcar nu este originală, ea fiind avansată încă de Nicolae Iorga.

S-a ajuns până acolo încât au început a fi deshumaţi primii noştri voievozi, ca, prin ADN-ul lor, să se afle că nu aveau niciun strop de sânge românesc! Deocamdată, această absurditate nu s-a confirmat. Nici n-are cum, devreme ce „exoticul” nume de Basarab nu are absolut nicio legătură cu cumanii, el derivând cu siguranţă din tracul BASSAREVS, unul dintre supranumele lui Dionysos, atestat în toate marile dicţionare latine publicate.

De altfel, primul care a afirmat că Basarabii se trăgeau direct din regii daci a fost ilustrul nostru savant Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Cel mai puţin cunoscut în istoria noastră medievală rămâne aşa-zisul „mileniu de tăcere a(l) poporului român”, asupra căruia informaţiile au fost fie distruse, fie distorsionate. Dacă te uiţi pe hărţile privind Dacia din vremurile acelea, săgeţile indicând puhoaiele populaţiilor migratoare aproape că nu au loc toate.

Unul dintre marii noştri poeţi, Vasile Alecsandri, a surprins cât se poate de sugestiv răstimpul cu pricina, în poemul său istoric „Sentinela română”:

Iată oardele avane,

Iată limbile duşmane

De gepizi şi de bulgari,

De lombarzi şi de avari!

Vin şi hunii, vin şi goţii,

Vin potop, potop cu toţii,

Pe cai iuţi ca rândunele,

Fără frâie, fără şele,

Cai sirepi, ce fug ca vântul,

De cutremură pământul! (...)

Ultimii năvălitori în Ţările Române, din perioada migraţiilor, sunt consideraţi a fi fost pecenegii, ce făceau parte din marea familie a popoarelor de limbă turcă. Istoricii afirma că au hălăduit o vreme pe la noi, prin Bugeac, în Bărăgan, în Burnaz şi prin părţile Teleormanului.

Pecenegii au năvălit de mai multe ori în Peninsula Balcanică, purtând lupte cu bizantinii. În anul 993, ei au ajuns, prădând şi pustiind, până în Atica. Pe la jumătatea veacului al XI-lea, fiind bătuţi de cumani şi siliţi să-şi părăsească locuinţele, ei au trecut în cea mai mare parte în Sudul Dunării.

Neamul turcic al pecenegilor era denumit în mai multe feluri: bisseni sau pacinacae (în latină), besenyo (în maghiară), patsinakoi (în greacă), becenekler, pecenekler, pacanak (în turcă), bjinak sau bjanak (în arabă şi persană), be-co-nag (în tibetană), pacanak-i (în gruzină), badzinaghi (în armeană), peceneghi sau pecenezi (în limbile slavilor răsăriteni), pieczyngowie sau piecinigi (în poloneză), bisseni, bessi ori pizenaci (în latina medievală).

Până aici, toate bune şi frumoase, dar, deşi acest neam turcic şi-a făcut de cap mai cu seamă pe lângă Nistru, prin Bugeac şi Dobrogea, şi prea puţin prin Câmpia Dunării, ei par a fi consemnaţi şi mult mai departe de aceste locuri. Astfel, istoricul maghiar Gyorgy Gyorffi a evidenţiat faptul că mai mulţi codri din Europa Centrală amintesc, prin denumirile lor, de pecenegi:

- Silva Blacorum et Bissenorum, din Sudul Transilavaniei;

- Pădurea Pecenegilor, din regiunea ucraineană Vinniţa;

- Pădurea Pecenegă, de pe malul râului Rosava, din Polonia;

- Silva Pieczyngarum, din Sud-Vestul Poloniei.

Dacă istoricii porniţi pe „demitizare” ar fi luat în seamă toate sursele privind „pecenegii” din Dacia, ar fi trebuit să-l citeze şi pe Abraham Ortelius (1527 – 1599), marele cartograf şi geograf flamand, creator al primului atlas geografic modern, intitulat Theatrum Orbis Terrarum, adică „Teatrul lumii”.

Într-una dintre lucrările sale, Sinonimia geographica, adică „Însemnări geografice sinonime”, Ortelius scrie:

„Dacia – Dakia, după Ptolemeu, este ţinut al Europei. Dacii, Davii numiţi în vechime, Strabon crede – şi la fel şi noi – că locuiesc la Dunăre, spre izvoarele ei. Eustatius spune că pe Daci unii i-au numit Daos. Pe cei pe care Romanii îi numesc Daci, Grecii îi numesc Geţi, spune Plinius. Iordanes astfel spune despre Dacia: această Goţie, pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia, acum se numeşte Gepidia. Suidas scrie că, în vremea sa, Dacii s-au numit Patzinacosas.” (s. n. – A. B.).

Trebuie spus că lexiconul cunoscut sub denumirea de Suidas a apărut în veacul al X-lea, adică pe vremea când pecenegii turcici îşi făceau simţită din plin prezenţa în Estul Europei.

Dar de ce să li se fi spus Patzinacosas dacilor, devreme ce pecenegii turcici n-au însemnat cine ştie ce pe aceste meleaguri? Probabil, de aici s-o fi iscat altă confuzie, cum ar fi aceea cu geţii-goţi, deşi numai vizigoţii pot fi socotiţi cu adevărat geţi, nu şi ostrogoţii.

Cu siguranţă, acei Patzinacosas erau daci curaţi, căci etnonimul este pur românesc, moştenit până astăzi sub forma pocinog, care, printre altele, înseamnă şi „început de bun augur; saftea”. Literal, P-ATZINA-CO-SAS se tălmăceşte prin „Cei mai de Sus” (cf. slav. oceni „foarte”; rom. ocină; cu; sus), dar, cu totul, avea şi înţelesurile de „Superiorii; Minunaţii; Grozavii”. Din PATZINACOSAS româna a mai moştenit şi vajnic "energic; viguros; dârz; grozav; cumplit; important; grav; de seamă; marcant; ilustru", ale cărui sensuri trimit la cele dacice.

Dacă sensul de „Cei mai de Sus” era geografic, atunci se referea la dacii extrem-nordici, atestaţi prin Maramureşul şi Bucovina de astăzi, sub denumirea de CO-STO-BOCAI „Care stau (locuiesc) Sus” (cf. rom. ca; a sta; fag), de unde vin şi numele de Făget, în Nordul Moldovei, Stupca, în judeţul Suceava, Coşbuc, în judeţul Bistriţa-Năsăud etc. S-ar explica astfel şi denumirile pădurilor „pecenege”, pomenite mai sus, din Polonia, Ucraina şi Transilvania.

Desigur, până ce descoperiri viitoare vor confirma aceste legături, acest text poate rămâne şi sub semnul ipotezelor. În literatura română romantică, urmele misterioşilor pecenegi sau pacinaţi sunt evocate de Dimitrie Bolintineanu, în cel mai izbutit poem al său, „Mihnea şi baba”:

În peştera Carpaţilor,

O oară şi mai bine,

Vezi templul pacinaţilor,

Ce cade în ruine. /

Aici se fac misterele

De babe blestemate,

Ce scot la morţi arterele

Şi hârcele uscate. /

Aici se fierb şi oasele

În vase aurite,

Aici s-adun frumoasele,

Când nu mai sunt dorite. (...)

alte articole din secțiunea Cultură