Datini româneşti: Viţa de vie

(DANIEL MIHAILESCU / AFP / GettyImages)

Se pare că, la un moment dat, geţii beau atât de mult vin, încât marele rege Burebista şi marele preot Deceneu au hotărât distrugerea culturilor de viţă de vie. Aşadar, vasele de băut, descoperite pe teritoriul geto-dacilor, cu inscripţia KOTYOS EG BEO „Sănătate şi bea!”, vor fi datând din alte domnii decât cea a lui Burebista.

În Dacia, viţa de vie s-a cultivat cu mult timp înainte de acesta, şi se cultivă şi astăzi. De-a lungul veacurilor au fost obţinute nenumărate varietăţi autohtone, producătoare de vinuri renumite. Planta se întrebuinţează şi la vopsit. Astfel, în Dobrogea se fierbe viţa de vie până ce se obţine un lichid galben, care se strecoară şi apoi se vopsesc cu el sculurile de bumbac. Se mai foloseşte la vopsit şi „stirigia” de pe doagele vaselor cu vin roşu, în amestec cu roibă pentru roşu, ori cu scumpie, dârmâz şi paţachină pentru galben ruginos.

În medicina tradiţională românească, seva ce se scurge din lăstarele tăiate, mai abundente primăvara, se întrebuinţează împotriva durerilor de ochi. În Mehedinţi, se numeşte „apă vie” şi se adună de la viţele tăiate la un capăt. Atunci se zice că „plânge viţa”. Fiertura din ciorchine se ia pentru alinarea durerilor de cap şi curăţarea stomacului.

În legendele româneşti, se spune că viţa de vie a refuzat Împărăţia Florilor, dorind să rodească struguri, din care să facă oamenii vin, pentru ospeţe şi alte ceremonii familiale, pentru petreceri, de leac etc. Semnificativă pentru trecutul îndelungat al viţei de vie pe pământul României este legenda „Tufei dătătoare de putere”, care păstrează amintirea distrugerii acestei plante, la porunca lui Burebista:

„Se zice că un împărat, umblând prin împărăţie, a văzut că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât prin stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător de minte. A poruncit dară ca oamenii îndată să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească.

Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, viind şi stăpânind norodul acela de oameni, care slăbia tot mai mult şi se sgârjia tot mai degrabă. Odată, un crai din ţara aceea plecă în codri după sălbăticiuni. Şi-mpuşcă, şi-mpuşcă, până dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până ce a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de când tata Noe. Cum aude gălăgie, iese din chilie; cum vede ursul şi pe cei ce-l fugăreau, se dezbracă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, iese înaintea namilei, îl prinde de urechi, că începuse să tremure ca un pui de iepure.

S-a minunat împăratul şi l-a întrebat, cum de a îndrăznit de-a pus mâna pe urs? De unde are atâta putere în trup? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, fiindcă i s-au tocit dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, face struguri la vreme de toamnă. Prinosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul.

Împăratul s-a uitat la tufă şi vede că nu-i altceva, fără numai un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: De astăzi înainte, tufa de vie să aibă slobozenie să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşindu-se orişicine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche!”.

Viţa de vie este amintită în descântecele de muşcătură de şarpe:

Viţa de vie tăiată,

Pe gard spânzurată,

Buduroi, găleată,

Muşcătura de şarpe vindecată!

Sensul acestui descântec iese din altul, în care se învederează că viţa de vie poate vindeca:

Maica Precista a alergat,

Viţă de vie albă a tăiat,

Peste gard o aruncat,

Trupul lui N. s-a desumflat.

Se zice că un împărat, umblând prin împărăţie, a văzut că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât prin stârpirea viţei de vie, care dă vinul cel tulburător de minte. A poruncit dară ca oamenii îndată să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca niciun fir de leac să nu se mai găsească.

Există descântece pentru a face un om beţiv, dar şi descântece ca să se lase cel beţiv de băutură. Viţa de vie vindecă şi într-un descântec de deochi:

Sunt trei viţe de vie:

Din una curge apă,

Din una curge vin,

Din una curge pelin.

Care o băut apă s-a săturat.

Care o băut vin s-a îmbătat,

Care o băut pelin o crăpat.

Să crape ochii cui te-o deocheat!

Îngrijirea viţei de vie şi practicile magice asupra ei încep de iarna, de la 1 Februarie, cu obiceiul numit Gurbanul Viilor. În dimineaţa acestei zile, bărbaţii merg la vie. Înainte de a pleca din sat, strigă: „Hai să mergem la Gurbanul!” Ajunşi în câmp, fiecare proprietar taie din vie câteva corzi, cu care se încinge pe piept, îşi face cunună, pe care o pune pe cap şi se încinge în jurul brâului. Dezgroapă sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adună în jurul unui foc aprins pe o înălţime.

Acolo mănâncă, beau, joacă, sar peste foc şi se stropesc cu vin. Seara, bărbaţii se întorc în sat, cu făclii aprinse, şi continuă petrecerea în familie. Prin unele locuri, la 1 Februarie, podgorenii se duc la vie, taie coarda de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin, pe coarda tăiată, pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul.

La 2 Februarie se sărbătoreşte Târcolitul Viilor. Capul familiei merge la vie în dimineaţa acestei zile cu bundăretele, un fel de caltaboş, şi cu plosca sau sticla de vin în traistă. Acolo dă ocol, o dată sau de trei ori, şi se opreşte în colţurile podgoriei, unde oficiază următoarea ceremonie: taie câte o bucată din bundărete şi o pune pe pământ, lângă butucul de vie, retează o coardă de viţă, unge tăietura cu funingine adunată de pe vatra focului şi amestecată cu untură, picură vin peste butucul de viţă, mănâncă o bucată de bundărete şi bea o gură de vin.

La sfârşit, se pronunţă o formulă magică, sub formă de monolog sau de dialog: „Doamne, să-mi faci struguri cât bundăretele!”; „Cum este bundăretele de mare aşa să se facă strugurii de mari!”; „- Bună dimineaţa, vie!” / „- Mulţumesc, Ilie!” / “- Faci vin sau te tai?” / „- Fac!”, simultan cu gestica rituală. Coardele tăiate se pun în cruciş pe piept, se fac cununi aşezate peste căciuli, se aduc acasă, unde se plantează, devenind „Norocul Viţei”. Proprietarii se cinstesc din belşug şi se întorc acasă cu chiote şi veselie.

La 14 Septembrie, are loc Cârstovul Viilor, când, se spune, e bine să se înceapă culesul strugurilor. Ţăranii postesc o săptămână întreagă şi fac rugăciuni la vii şi pivniţe. La cules, este obiceiul ca, după ce se calcă strugurii, când este să se toarne în butie cea dintâi vadră de vin, să se adune toţi culegătorii şi să dea chiot. Asemenea se face la toate butiile, când se începe a turna în ele.

În timpul culesului, serile se face câte un foc mare de viţă uscată, împrejurul căruia joacă toţi culegătorii, după ce au mâncat, şi lăutarii cântă. La culesul viilor, nu este uitat Strugurele lui Dumnezeu: nu se culeg strugurii de pe ultimul butuc al viei, aceştia fiind lăsaţi ca ofrandă Celui-de-Sus sau păsărilor cerului.

alte articole din secțiunea Cultură