Comuna din Paris: Spectrul ajunge pe Pământ

Precum vârtejul ce doreşte să atingă pământul şi să devină o tornadă, la începutul anilor 1870 spectrul comunismului plutea în văzduh, fără niciun cămin pământean, bântuind Europa.
Statuia lui Napoleon doborâtă la pământ, în timpul Comunei din Paris în 1871
Statuia lui Napoleon doborâtă la pământ, în timpul Comunei din Paris în 1871 (Andre Adolphe Eugene Disderi / domeniul public)

"Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii." - Gustave Flourens, lider comunard, la izbucnirea Comunei din Paris, citat de Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work.

Poate nu surprinzător, Comuna din Paris a fost prevestită de anarhistul rus Mihail Bakunin, care descria modul în care va începe Revoluţia - în cartea "Scrisoare către Albert Richards”. Infamul prieten al lui Karl Marx susţinea că un oraş important se va declara autonom, se va organiza şi exemplul său va duce la ridicarea restului planetei.

Un spectru la pândă, care atacă în vremuri de restrişte

La jumătatea secolului 19 Europa clocotea de numeroase teorii nihiliste, anarhiste, revoluţionare, socialismul şi comunismul fiind doar unele dintre ele. Însă multe aveau o trăsătură în comun – aceea a nemulţumirii explozive faţă de starea societăţii, de revoltă faţă de Ordine şi Autoritate în orice formă a sa.

Revoluţiile din 1848 care avuseseră loc în mai multe ţări (inclusiv în Franţa) aveau diverse cauze şi rezultate, dar nu au fost considerate revoluţii proletare clasice.

Deşi Marx şi Friedrich Engels publicaseră prima ediţie a "Manifestului comunist" în februarie 1848, niciuna dintre revoluţiile acelui an nu i-au urmat planul - cel puţin parţial, motivul fiind că cei doi erau cvasi-necunoscuţi la vremea respectivă.

O trăsătură comună curentelor de agitaţie era faptul că deşi se revendicau apărătoare ale claselor defavorizate (în special muncitorime), erau conduse de oameni care nu aveau nimic în comun cu proletariatul.

Revoluţionarii vremii erau preocupaţi de felul în care se putea genera scânteia iniţială care va aprinde vâlvătaia mai mare, despre care se presupunea că va transforma pentru totdeauna societatea. Asemenea unui virus care atacă atunci când organismul este slăbit de condiţii externe, corifeii Revoluţiei cristalizaseră teoria conform căreia şansa prezentată de războaie era cea mai bună oportunitate pentru declanşarea cu succes a Marii Văpăi.

În cazul Comunei din Paris acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul Războiului Franco-Prusac, un conflict început oricum în mod bizar de Napoleon al III-lea - dat fiind faptul că armata franceză era extrem de nepregătită la acel moment.

Reţeta folosirii războiului pentru a ridica un imperiu comunist a devenit clasică – fiind mai târziu folosită de alţi lideri comunişti. Lenin a folosit-o complotând împreună cu Germania pentru scoaterea Rusiei din Primul Război Mondial, capturând statul rus slăbit de conflict şi de revoluţia burgheză din februarie, aprinzând Revoluţia Bolşevică. Mao Tsedun, la rândul lui, s-a folosit de slăbirea forţelor generalului naţionalist chinez Chan Kai Shek, care se lupta cu invadatorii japonezi în China, pentru a captura statul chinez - inclusiv prin comploturi cu emisari americani.

Materializarea spiritului de distrugere

Comuna din Paris a fost astfel organizată în marja Războiului Franco-Prusac şi la sfârşitul celui de-al Doilea Imperiu Francez. Garda Naţională care apărase Parisul în timpul războiului nu a acceptat ca armata să preia controlul la încheierea războiului. Armata şi guvernul parlamentar ales recent, s-au retras temporar la Versailles pe 18 martie 1871.

Deşi la conducere se presupunea că se află "proletari", liderii iniţiali ai Comunei erau în proporţie mare mic-burghezi, iacobini sau anarhişti, precum şi membri ai Internaţionalei I. A fost ideologia ei generală în mod explicit comunistă? Nu neapărat, dar actorii şi operaţiunile acestora se potrivesc conceptului de "dictatură a proletariatului" pe care Marx îl propunea. Scenariul care a avut loc pe străzile Parisului va fi repetat ad nauseam mai târziu, la instaurarea regimurilor comuniste.

Semeni vânt culegi furtună

Comuna din Paris a fost dezintegrată în timpul “Săptămânii sângeroase” din 21-28 mai 1871, când armata regulată s-a întors şi a preluat controlul oraşului. După cum afirmă numeroase surse, trupele regulate au omorât mai multe persoane decât comunarzii şi simpatizanţii acestora, declanşând un adevărat măcel.

Comunarzii au practicat o distrugere perfidă a vieţii şi a proprietăţii, înainte şi chiar după întoarcerea trupelor. Au incendiat clădiri publice şi private. Nenumărate coloane de fum făceau aerul greu de respirat, în timpul Săptămânii Sângeroase. Înregistrările contemporane estimează că o mare parte a Parisului – după unele surse chiar 25% - a fost distrusă.

Au fost ruinate tezaure. Cantităţi imense de moşteniri culturale, adunate în Paris, reprezentând o parte însemnată a culturii umanităţii, vechi de sute de ani, au fost nimicite sau transformate în scrum. Tablouri, sculpturi, manuscrise, arhitectură – pierdute în mod irecuperabil.

Proletarii au împuşcat cu sânge rece zeci de ostatici nu numai neînarmaţi ci chiar nevinovaţi - inclusiv nelipsiţii preoţi – care erau o ţintă preferată a agitatorilor de stânga. Au executat persoane suspectate de spionaj – vechea marotă a stângii care îşi extermină oponenţii - prin metode barbare - una dintre cele mai folosite fiind aruncarea în Sena a oamenilor legaţi de mâini şi picioare.

Comuna din Paris, revolta sângeroasă care a lovit Franţa, a durat 73 de zile, devenind primul cămin al comunismului. Ideile vehiculate de agitatori, filozofi şi chibiţi, trecute de faza de laborator - Revoluţia Franceză - ajungeau, într-un final, materializate sub forma primului guvern comunist al Planetei.

Un eşesc total. Dar aclamată şi asumată de comunişti

Pe lângă faptul că nu a avut condiţii obiective pentru a rezista, Comuna din Paris a ilustrat unele dintre problemele cele mai mari ale ideologiilor de agitaţie care sufocau spaţiul intelectual al vremii: curentele de stânga nu erau decât iniţiative anarhice. Dezbăteau doar modul în care se putea dărâma ordinea existentă - fără să efectueze studii, sau să propună, măcar, teorii economice care să modeleze felul în care putea funcţiona societatea utopică pe care o propovăduiau.

Profetic, fără să se poată organiza, Comuna din Paris a devenit, în scurta sa existenţă, un eşec total, nereuşind să coaguleze decât un (alt) mare exerciţiu de distrugere.

“Un spectru bântuie Europa”, scria Karl Marx în “Manifestul Comunist”. În Paris, acest spectru şi-a găsit mediul de unde putea să dea frâu liber forţei tornadei sale distrugătoare şi criminale pentru deceniile ce aveau să urmeze.

Comuna din Paris a fost în scurt timp denumită de Marx prima revoluţie proletară sau “dictatură a proletariatului”. Ecoul influenţei sale s-a transmis până la Lenin şi Mao, care au studiat-o.

B. Benham, în cartea sa din 1898 “Revolta proletariatului: O istorie a Comunei Paris din 1871”, explică legătura: “Dar zecile de mii de Gărzi Naţionale, formate exclusiv din muncitori, sub controlul unui organ ales compus aproape în întregime din muncitori, a imprimat revoltei un indubitabil caracter proletar”.

“Semnificaţia acesteia poate fi cu greu supraestimată”, scria Benham. “A fost o dispută a forţelor care se vor întâlni în bătălii mai grandioase, pe câmpuri mult mai întinse. Istoria Comunei din Paris este istoria celei mai mari revolte a muncitorilor "liberi" pe care lumea a văzut-o vreodată”.

La o simplă examinare a faptelor reprobabile comise în timpul comunei din Paris, se poate observa că spiritul urii de clasă de care vorbea Marx în Manifestul Comunist, violenţa cu care se distrugeau repere culturale şi ordinea socială, erau pe deplin şi explicit prezise în Manifestul Comunist.

"Fantoma comunismului", despre care Marx spunea că bântuie Europa, luase forma concrete printre oameni, iar acestea erau teribile.

Lupta continuă!

În ciuda eşecurilor evidente ale Comunei din Paris, Vladimir Lenin a fost inspirat de evenimente - iar admiraţia sa era dublată de o ambiţie de a depăşi "realizările" ruşinosului episod din istoria Franţei. Se spune că Lenin a dansat pur şi simplu în zăpadă, în ziua în care guvernul bolşevic a rezistat mai mult decât cât a reuşit să existe Comuna. Liderul bolşevic a scris: “Suntem doar pitici cocoţaţi pe umerii acestor giganţi”. Mormântul său a fost decorat cu un steag (roşu!) al Comunei din Paris.

Rezumând opiniile vehiculate în Uniunea Sovietică pe când scria o istorie a Comunei din Paris, în 1930, Edward S. Mason afirma “Comuna din Paris nu numai că este un episod glorios şi de inspiraţie în istoria mişcării proletare, nu numai că a oferit revoluţionarilor socialişti lecţii de nepreţuit în tacticile revoluţionare, dar a pus bazele unei forme de guvernământ proletar care urma sa fie dezvoltat pe deplin în Rusia comunistă”.

Moartea a milioane de oameni nevinovaţi sub Lenin, succesorii acestuia - rămân o mărturie a adevărului rândurilor scrise de Mason.

Mao Zedong a studiat de asemenea Comuna Paris, iar anumite aspecte ale masacrelor Revoluţiei Culturale (1966-76) au fost inspirate de către comunarzi.

Comuniştii din ziua de azi consideră, încă, fenomenul Comunei din Paris ca pe un precursor, prima materializare a teoriei comuniste. Descendenţii acesteia şi moştenirea sa destructivă se întind până în ziua de azi.

La aproape 150 de ani de la materializarea pe Pământ, tornada distructivă încă se roteşte, ameninţător.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii